De-aş fi iubit
Pân’ la sfârşit
Un chip, un pas, o urmă, un minut
Mult mai tăcut …
Desăvârşit şi simplu,
M-aş încurca în apă,
Mi-aş muta timpul
Să nu mai ştie de unde a-nceput să cadă …
Dar, nu!
Pieziş şi cârn, cu ochii tulburi,
Ţintesc ca taurul
În fluturi
Şi caut aurul
Pe care mi-l închipui
Că stă-n minute, urme, paşi şi chipuri!
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred
Cât întuneric e
Acolo unde nu te văd!
Eu?
Ce-aş putea să-ţi spun,
Sunt chior
De-atâta umezeală-n dor.
Nici să mă laud, nici să gem,
E totul ghem,
Un nod de papură uscată!
Oare-i căldura vinovată
Ce n-am aflat-o niciodată?
Mă ierţi te rog, ştiu, e păcat,
Nu că m-aş face vinovat,
Atâţea fulgi mă lasă mut,
Iubito, nu ţi-am scris demult!
În felul meu nebun
Sunt scurt;
Aşa sunt eu, mai deşternut …
Dar, nu, nu, nu te teme,
În faţă scuze nu-mi aşterne
Să mă impiedic şi să cad
În sărutările din prag.
Nici spatele nu-mi vei vedea
Când vei pleca,
Când voi pleca!
Eu?
Ţi-aş mai spune despre mine,
Dar cine-s eu? Mai ştii tu cine?
Destule-am scuturat năluci
De fulgi.
Când nu-ţi mai scriu
Iubito, fugi!
Atâta ştiu, în linişte să cânt.
În bezna buzelor uitate
Tăcerile sunt mai curate.
Atâta ştiu, în linişte să cânt!
Atâta ştiu, în nepăreri să cred.
Părerea bună, rea – m-apleacă
Şi înzestrat ajung în groapă.
Atâta ştiu, în nepăreri să cred!
Atâta ştiu, în urmă să rămân.
La ce-ar mai folosi avântul
De n-am în faţă inima chemându-l?
Atâta ştiu, în urmă să rămân!
Atâta ştiu, în sete să petrec.
E roua dulce şi amară
Izvorul meu din călimară.
Atâta ştiu, în sete să petrec!
Atâta ştiu, să fiu şi să nu fiu.
De mă îngrop în mantie de ceară
Lumina înauntru-o să mă doară.
Să fiu şi să nu fiu, atâta ştiu!
A venit Crăciunul
Liniștind păreri,
Scade-n suflet drumul,
Iarna-n primăveri.
Blând, ca ochii mamei
Pruncii adormindu-și,
Pâinea, glasul poamei
E Mesia însuși!
Remușcat amarul,
Nepăscută calea,
Regăsit altarul;
Neiubită jalea.
Multe ceruri strică!
Strânge-n palme unul!
Inima îți strigă:
A venit Crăciunul!
O parte tăcută în mine se-ascunde!
Nu plânge, nu râde, o chem – nu răspunde.
Cand plec îmbrăcat şi mă-ntorc fără haine
E-n colţul de rază rotundă, în taine,
În umbră cu ţinta rănită, oriunde.
Uşoară ca aburul proaspăt de ceară,
O simt pe sub piele, e pană, e gheară,
E tot ce-am dorit să nu am în cântare,
Un urlet în pumni, lovite hotare,
O păsare clara cu ochii de fiară!
E scopul meu des, fiorul meu rar,
E ritmul haotic din minutar.
De nepăsarea ochilor tăi reci
Ţi-a amorţit aripa.
Ai nemişcări de gene. Vrei să pleci.
Vizibile uitări în palme … Negi!
Din frică naşte frica.
Să-mi pese mie dacă mai rămâi
Cu toată-nfiorarea?
Ştii, ultimul sărut şi cel dintăi
Sunt pietre aruncate-n căpătâi …
Din mână-mi cade floarea.
Cuprinde-mă, răsulflă-mă!
Dispare-n aburi gerul.
Aşteaptă-mă, deschide-mă!
La poartă-i mesagerul.
Ajunge-mă, opreşte-mă!
Îmi şterge paşii apa.
Trezeşte-mă, întinde-mă!
Mai tremură pleoapa.
Încântă-mă, descântă-mă!
Păcat că eşti icoană.
Sărută-mă, alungă-mă!
Şi ninge-atâta toamnă!
N-auzi ce cred?
Atâta sunet laolaltă
Fără bilet.
Pânzele cerşesc o pată!
De unde pleci?
Bârfeşte iarna despre frunze
Că nu sunt reci.
Prea mult în pumni, nimic pe buze!
Reclădit între noroaie
Stai în urmele de ploaie,
Balta ţi-a crescut în gură
Şi dansezi în căzătură!
“- Te grăbeşti? – Spre viaţă lungă,
– Unde-i zâmbetul? – În pungă!”,
Fără curbe în expresii,
Creşte lista de obsesii.
Mintea ta nu se mai plimbă
Dinţii au rămas în limbă,
Orice anotimp îţi schimbă
Doar bujorii din oglindă!
Oare-n lumea ta eternă
Râde umărul în pernă?
Numerele ştiu a scrie?
Aripi cresc din colivie?
Ploaia ta orbeşte-mi toarnă
În priviri un pic de toamnă
Şi-mi dezleagă mânile de cer.
Ziua ta cu-atâta vrajă,
Peste noaptea mea de strajă,
Gălbeneşte gânduri fără fier.
Apa-ţi tremură pe gene
Rătăcindu-se în vreme,
Tu de-atâta ploaie nu te miri?
Istovită, mâna strânsă
Zgârâie pământul! Însă,
Înverzeşte toamna în priviri!
