… în versuri …

”De azi mă las de vicii. Punct.”
Obișnuia să spună un defunct
În dimineți tot mai confuze
Scăpând silabele din buze.

”Voi fi alt om, mai bun, mai drept”
Cu inima bătând haotică în piept,
Își căuta cu degetele drum spre emisfere
Vorbind cu Dumnezeu despre durere.

”Voi fi spontan, iubind continuu”
Privea în gol dorindu-și plinul,
Pereții atrăgându-se nesigur
Îi desenau în viitor cuvântul ”singur”.

Așa cum timpul pune praf pe toate,
I-a învechit și lui trecuturile dezlânate.
”Acum, să mă dărâme niște vicii?
Ha-ha! Sunt temporare. Doar capricii”

”De azi mă las de vicii. Punct.”
Obișnuia să spună un defunct …

E un joc “De-a întrebatul”
Care nu se mai sfârșește:
– E femeia?
– E bărbatul?
– O iubesc?
– Mă mai iubește?

Și se scurg așa în minte,
Mulțumindu-se cu frica,
Vieți ce nu au fost trăite.
– Nu mă mai întrebi nimica?

M-am îndrăgosti de tine fără nici să te privesc,
Mi-ai pătruns sub țărna tare într-un fel nepământesc.
Prea ușoară-mi pare fața, fără zâmbete pustii
Îngrădind îmbrățișarea anilor … Nu vrei să știi.
Mi-ai rupt mâneca și ceasul și, cu părul despletit,
Inima îmi mușcă brațul. Mușcă-mă la nesfârșit …

– Toate cioburile tâmplei, tot văzduhul expirat
Și mirosul meu de ceară, unde-s, Doamne?
– Le-a uitat!

O oglindă și pereții care nu se mai sfârșesc …
Te îngrop în fire albe într-un fel nepământesc.

Sunt actorul-musafir,
Spectator în cimitir
Pe moarte,
Pe moarte.

Trec urmele de ieri pe lângă mine
Deși tot urc neîncetat,
De parc-ar alerga și ele-n înălțime
Să mă aștepte obosite lângă prag.

Și usile, incerte labirinturi
Pe care le încui definitv,
Sunt ca femeile, au multe anotimpuri,
De care-mbătrânești încet, fără motiv.

M-așez mai lângă geam, cu umbra simplă,
Cu ochi întinși ca pentru zbor.
Aștept să-mi cadă iarăși stelele pe tâmplă
Să mă învețe cum să mă înalț ușor.

Dar geamul nu e decât altă scară
Cu altă ușă, un alt geam.
Cât de ușor sunt trase tâmplele pe sfoară,
Nisip cum ai ascunde-n ocean.

E aur oxigenul printre aștri,
Respir din ce în ce mai greu …
E ultima! Deschid. Un cer de ochi albaștri
Ascuns în oceanul meu!

De greutatea lipsei lor
Cobor!

– Pulsul?
– Prezent.
” … dar cu mici cruciade
Din care Homer și-ar fi scris iliade.
Un soi de balet în pantofi pe ghețar,
Tremurul mâinii de fost păpușar.
Extazul când calci în băltoace prin stele,
Din pene clonând universul sub piele.
Nopți care țin doar o clipă, atât,
Vise ce stau nevisate la rând.
Un val care-și caută stânca în larg,
Ceața lipită de un catarg.
Piesă de teatru într-un spital,
Fără aplauze, fără final.
Privire în gol electrizată,
Un pix ce reface mereu o erată.
Album cu povești din poze mișcate,
Frica să mergi înainte și-n spate
Când molia inimii mușcă covorul
Pe care-au mers multe …”
– Defibrilatorul!!!

Într-un ziar
Foarte clar,
Fără textile,
Citisem despre bijuterii din fosile.
Știrea zicea cam așa
(Sau poate era viceversa? Oricum nu conta):
“O fosilă
Pentru orice copilă!”
Îmi plăcuse teoria din start,
Mă accelerasem cu tot cu știre în pat.
Era pentru cei care nu pot să-noate
Iubind să sară în ape,
Cu glicemii ridicate
Visând ciocolate.
În fond, e un studiu făcut de cei care sunt nesătui
S-ajungă la gâtul cuiva sau oricui.
Trimiți o ciorbă de versuri
Și-o poză cu burta în mercedesuri,
Și cât ai clipi te prefaci dintr-un bou disperat
Într-un cal cu buget și pile la stat.
Mușcând din burete,
Autorii-și izbesc poetic fruntea-n perete.
Din perspectiva peretelui, nemângâiații
Ne se deosebesc de alții,
Primii vor cu tot dinadinsul să-l străbată,
Ceilalți acoperă găuri cu picturi de-altădată.
Poate peste 10000 de ani va ajunge să lucească
Cochilia lor de viață între săni, legată pe-o ață.

“Sunt Gigel Antonimul
Și-aș vrea să-ți fac plinul!”
“Dacă citești asta și nu îmi dai numărul de telefon,
O să mă visezi șapte mii de ani. Titi Balcon!”
“Știu că mă vrei, pepușă rea care ești,
Toate mă vrea! Te-aștept. Ionel din Slăvești”
“Tocmai am ieșit din pârnaie.
Vino să-ți dau foc la paie
De nu îți sparg capu’!
Virgil Aplecatu!”

Fosilă! Ia o ciocolată,
Apuc-o de mână și trage-o în apă!

– Așteaptă! Nu trage de clanță!
Dacă de cealaltă parte e-o ață?
Ai auzit de copii rătăciți printre ani
Care-și urcă laptele-n cap pentru bani?
Pun pariu că și ața în loc să-nfășoare un dinte,
Cuprinde-o delirică minte.
Știi că la ei ninsoarea ce tace troiene
Aduce neliniști și-l îngheață pe Ene?
Geme cineva înăuntru, auzi?
Când îți lipsește ceva de ce să te-ascunzi?
Hai, să-i trimitem scrisori pe sub ușă!
Știi că poștașii citesc în cenușă?
Nimica nu știi. Ești prostuță și-mi placi.
Ți-e milă de el? Și mie, dar taci!
Se vede o umbră la geam și îmi pare …
Ah, e nucul ce bate de ani o cărare!
Tu ești nouă pe-aici și-ți voi spune direct,
Cu mâna la piept,
Așa mă-nvățase pe mine Cândva –
Un copil ce-a crescut … Apropo, mă numesc Cineva.
Mă-nvățase să nu trag de mâner,
Să dau întrebări, să răspund și să sper
Într-un semn dinăuntru,
O foaie ce-ar semăna cu sărutul …

“Trage de ușă! E Altcineva!”
I-a fost scris în cenușă de Undeva …

E prea mică lumea și mult prea nebună,
Ospiciu cu geamuri spre lună,
Orizontal, pe-o scară-n bandaje,
Coboară din casa fără etaje
Un șir infinit de păreri răsturnate,
Idei cu scânteia legată la spate,
Un car cu scrisori de la postaș,
Cu urme de bice pe căruțaș.

A mai fost un cosaș ce-a plâns iarba în miriște,
Dar coasa-nspre el își facuse avânt,
Un strigăt ținut între palme, atât,
Și liniște, liniște, liniște …

Nu vine furtuna, nu așteptați,
Nu plouă la ei, la alienați!