M-a mângâiat cu unghia pe Linia Destinului
Săpând uşor în hăul plinului,
Rupându-mi Ridul Inimii în două,
Uscându-mi Albia Gândirii …
(Tari sunt Malurile Firii
De când privirile nu plouă.)
Brusc, s-a-nfipt cu dinţii
În Muntele Minţii,
Apoi îmi sărută
Aţa Vieţii scurtă.
Copilă nebună,
Am palma pe lună!
Mai stai!
Te rog să nu mai pleci!
Chiar dacă vorbele-mi sunt reci
Am inima vulcan,
Prin magmă joacă oasele cancan.
Am înghiţit toţi cactuşii atingerilor tale
Şi fluturi îmi mănâncă din mâncare.
Plămânii – beci cu tobogan
Şi stoc imens de respiraţii la borcan.
Iar porii – plăci tectonice
Cu răbufniri laconice.
În păr fiorul s-a oprit
Şi-îngheaţă ce nu s-a topit.
Ce mi-ai făcut?! Mai bine pleci!
Minciună eşti
Ce s-a fardat cu adevărul!
De ce ne stă în gât şi astăzi mărul?
E sub perete
Umbra dreaptă cu regrete,
Pe umeri are praful tău înalt …
De ce să fugi? Sub umbră e atât cald!
Nu, nu! Auzi? Să nu legi mături de cozile de cai!
Va şterge umbra locul unde-ar trebui să stai!
Ah, da! Ultimii tăi şapte ani de-acasă!
Eşti prea prost crezând că poţi să prinzi cu ei ceva în plasă!
Îţi tremură şi ochiul stâng,
Ar vrea să râdă, dar mâinile fără motive plâng …
Poate cândva sevrajul rarelor idei
Vor înopta un gând mai rotofei!
Şi-atunci va sparge geamul raza …
E sub perete
Umbra şi amiaza!
“Ne naştem din ţărnă”,
Cădea repetând
Un bulgăr cu fruntea-n pământ.
Spunea: “Să n-ai teamă
Atunci când te cheamă.
Un bulgăr tot bulgăr rămâne
Şi cât n-ar sări se întoarce fărâme,
Şi cât n-ar cădea …
Dar, cât crezi că poate să cadă
Un bulgăr oprit să nu facă roadă?
E ca un îndemn
Spre capacul de lemn …
O să plouă, aşteaptă să vezi,
Iarbă vei fi doar cât poţi să crezi.
Apoi iarăşi bulgăr te strângi ca să sari,
Apoi nu mai cazi şi dispari …”
Asta îmi spuse
Şi chiar dispăruse.
Doar riduri din frunte săpate-n pământ,
E tot ce-a lăsat un bulgăr căzând …
De-ar fi gândurile frunze
Copacii mi-ar fi curcubee,
Rădăcini mi-ar creşte din buze
Gonind pe Calea Lactee
De mi-ar fi mâinile nouri
Le-aş frământa cu cer si pământ,
Să plouă cu ele în goluri,
E tot ce pot face râzând.
De mi-ar fi cântecul aer
L-aş sădi-n fiecare plămân,
Lumină să crescă pe-un taler,
Pe altul tăcut să rămân.
Dar cine sunt eu?
Un Tezeu?
Minotaur cu pânzele albe?
O undă de frig în venele calde?
Necitit labirint, o alee
Crezând că e Calea Lactee?
Sunt gândul născut dintr-o frunză plouată,
Un nour cântând cum n-a cântat niciodată …
Mai simţi?
Foarte bine, mai eşti încă viu!
Spune-mi, ai preferinţe pentru sicriu?
Nu? Mai vrei să trăieşti?
Asta e culmea, abia de vorbeşti!
Of, iarăşi povestea cu lupul din suflet:
” … am colţii albind şi tunete-n urlet …”
Ţi-aş da o oglindă să vezi ce-a rămas:
O umbră-n luceferi şi frică în glas,
Bătrânul tău steag
Acum ţi-e toiag
Şi-l pupă scleroşii
Pe urmele roşii …
Tot ce îţi propun e să mori şi să taci,
Dar văd că nici asta nu mai poţi să faci.
Eu n-am preferinţe: eşti mort sau eşti viu,
M-aşez lângă tine murdară-n sicriu …
Păcat, n-am ştiut să-i vorbesc înainte …
Cuvântul n-a fost niciodată cuminte!
Sunt lupul din suflet, asta mi-e sentinţa,
O pradă-n sicriu, cuprinzând conştiinţa!
Văzut sau nevăzut?
Actorul cu un rol mai scurt,
Doi paşi întorşi fără adresă,
Ecoul palmelor, o piesă.
Jucat sau dejucat?
Monoclu-n gene îngropat,
Retina dintre două lumi,
Îngenuncheate plecăciuni.
Curat sau necurat?
Sub gratii buze ce-au zburat
Cortina-n două fraze vii,
Un curcubeu din flori pustii.
Un ultim rol nu se vedea,
Muşcat din pumni după perdea,
Din două părţi o murdărie.
Care-i curată nebunie?
O foaie albă stinsă-n val,
O barcă înverzită-n mal,
O urmă pe-un obraz bigam,
E tot ce am, e tot ce n-am.
Un gest cu strigătul crăpat,
Un pod la capete legat,
O uşă între flori şi ram,
E tot ce am, e tot ce n-am.
O şoaptă între pas şi prag,
O piatră tânără la cap,
O inimă cu geamuri sparte,
Ce am, ce n-am – în ea încape!
Intraţi, voi, hoţi de vise slute!
Luaţi-mi din puţinul – multe!
Cu cât voi fi numai comori
Să mă prădaţi de-atâtea ori!
Şi când ieşiţi aşa în noapte
Luaţi-mi venele deşarte.
În zori încep un nou Sesam
Din tot ce am, din tot ce n-am!
Te scarpini tot mai des în cap,
Aceeaşi boală fără leac,
Tezaur adunat cu anii –
Mătreaţa vechilor cazanii.
Altă bubă-i număratul!
Iarna, încălzind căscatul,
Ghiceşti în ouă neouate
La toamnă câţi boboci vei scoate?
Nu tragi doar aerul în piept –
Îţi tragi şi fratele! E drept,
Că după ce şi-a-nchis guriţa,
A plâns de-o vilă Mioriţa?!
E o meteahnă şi cititul!
Nici Dumnezeu cel răstignitul
Nu mai avea timp să citească,
Atâţia proşti nu vor să pască!
Şi ce crezi că ţi-a pus capac?
Aceeaşi boală fără leac
Mătreaţa ouălor şi pieptul
Ce-a tras în el tot alfabetul!
Am vrut să zbor, dar iarăşi cad,
În piatră aripile-mi scad,
Şi iar m-arunc cu capu-n sus
Din răsărit înspre apus.
Nu am direcţii, nici păreri,
Numai un azi fără de ieri,
Pe neumblatele cărări –
Răspunsuri fără întrebări.
Un gol răsare din surplus
Spre ţinta mea din frunte – sus!
Lipit de margine mereu
Mai credincios şi mai ateu!
Nedespărţit de tot ce n-am,
Subconştientul meu infam …
De sus voi creşte sub pământ …
Un nesfârşit deznodământ!
De ce nu mă doare
Pe unde calc? Oare
Zbor?
Scări din picioare
Fără hotare
Dor!
... în versuri ... 