… în versuri …

E toamnă. Vorbește-mi de parcă
De șoapte se scutur copacii
Și marea de frunze e-n barcă,
Și nu văd pământul cârmacii.

Citește-mi ceva din tăcere,
Cum cade în apă privirea
Și valul atingerii piere
Lovindu-și de stâncă neștirea.

Rănește-mi ce nu mă mai doare
Cu dulci mângâieri de artistă,
De azi căzător în picioare,
Ascultă-mi ce nu mai există.

Și, totuși, îngheață copacii,
Iar tu, negreșita mea doamnă,
Ești frunza ce-ndeamnă cârmacii
Spre toamnă, spre toamnă, spre toamnă …

– Ah, ce întâmplare!
Ieri, un oarecare,
Mi-a spus ștrengărește
Cum că mă iubește
Oferindu-mi flori
De mai multe ori.
– Ce impardonare
Fără voalare.
– Câtă nerozie
Fără poezie!
– Cum să nu te mire
Lipsa de simțire?
– Nu i-ai spus, tu, fată,
Că ești măritată?
– Ah, nu fiți naive!
Ce apelative
Merită o floare
Chiar și oarecare?
I-am șoptit adresa
Unde ies adesea
Să-mi aducă flori
De mai multe ori!

Iubito, ascultă. Auzi cum se zbat
În muguri obiecții de nenumărat?
De-atâtea corecții într-o culoare
Curcubeul de noapte nu mai apare.
Așa e și sângele meu care sapă
În piatră și nu dă de apă.

Mi-e fruntea nisip, mi-e gândul pustiu.
Câte-am uitat și câte mai știu?
Câte-or să cadă și câte-or să sară?
Prea dese iubiri cu patima rară,
Prea multe din toate din ce nu se poate,
Puține cuvinte împerecheate.

Mi-e mugurul strâmb, poți să îl calci.
E plin de obiecții.
Ascultă, iubito, ascultă și taci.

Timpul?
Vrei să spui că te cunoaște?
Cu mult mai înainte de-a te naște
Te-a uitat.
Așa e el, cam ocupat.
Și-apoi, cu tine ce-ar avea bătrânul?
Cu iarba verde poți s-asemeni fânul?
Compari privirea cu oglinda?
Oprești bătaia inimiii cu pilda?
Instrucțiuni de folosire n-are sfatul
Și zboru-i mai curat ca alergatul.

Viitorul?
Prezenturi mici ce dau din coadă
Să-ți execute orișice comandă.
Sunt pentru alții anii o povară.
Cât cântărește continua ta vară?
Să știi, mai verde-i urma decât drumul,
Sărutul va învinge pumnul.
Doar cel care-a îmbătrânit
Își schimbă marea pe nisip.
Tu, însă, ai atâta mare în privire
Și-atâta omenesc în nemurire …
Vreau să fiu robul farmecelor tale,
Albină adormită pe petale.
La nesfârșit să-mi curgi prin vene,
Cascada mea de puf și pene.

De plângi, așa e omul, mai și plânge,
Iar neputința aripile-ți strânge,
Îmbrățișarea mea va sta de strajă
Ca nicio lacrimă să-ți ia din vrajă.
Și cât voi sta pe metereze
Nici timpul n-ar putea să te curteze!

Amintirea ta îmi dă târcoale,
Aș fi putut la tine-n poale
Să rătăcesc la nesfârșit
De palma ta înmugurit.

Dar nu mă mai trezești din vise
Plimbându-te în poeziii nescrise.
De amintirea ta mi-e bine și mi-e rău,
Nu pot să mai ghicesc pe alta-n locul tău.

Te văd atât de rar și mi se pare
Că aș atinge orice depărtare,
Aș face din uitare crez
De amintirea ta să nu mă depărtez.

Sunt condamnatul fără de celulă
Păstrând icoane în privirea nesătulă.
Mă dor genunchii, sunt din ce în ce mai greu.
Tu necredință, eu ateu.

Eu pe apă, tu pe munte,
Încercăm să facem punte
Înnodând privirile flămând.
Strâng un capăt între maluri
Și mă-ndrept dorind spre dealuri
Să te întâlnesc căzând.

Ancora de nori ne poartă
Prin curenții fără hartă
Cerul și pământul amețind.
Pe sub valuri, despletită,
Cauți urma-mi risipită.
Căzători și zburători dorind.

Stau lângă o urmă și aștept să vină
Pașii tăi din ceruri sau de sub pământ
Nu vreau întuneric, nu vreau nici lumină,
Zorii m-or apune zile repetând.

Îmi destramă anii fiece cărare
Cum nisip se face piatra peste timp,
Răscolesc pustiul dintr-o răsuflare,
Ancore-n derivă după mine plimb.

Mai aștept, iubito, semne de-mpăcare,
O scrisoare-n care să nu scrii nimic.
E răspuns tăcerea, e și întrebare;
Va vedea furtuna focul nostru mic?

Prin căzute stele caut nemurirea
Împărțind în două orișice cuvânt.
Învelește noaptea toată amintirea,
Urma ta din ceruri sau de sub pământ.

Acoperă-mi, iubito, cu palmele tot părul,
E prea aproape cerul în care rătăcim,
Mai zi-mi minciuni de parcă am ști tot adevărul,
Avem destule vreascuri, tăceri destule știm.

Mai povestește-mi, dragă, ce faci când ești plecată,
De când dispari întruna, de când ne-ndrăgostim?
De-atunci de când în vene ți-ai pus, de frică, apă,
Iar mie focul veșnic – să nu ne mai răcim!

Mai pune niște iarbă peste jăratec, dragă,
Și stai mai lângă umbră, cum stai de obicei,
Pe jumătate iarnă, pe jumătate vară,
Trosnesc priviri în sobă și cad pe noi scântei.

E cea mai lungă noapte și nesfârșit de clară,
Te văd dansând cu mine, cu sufletul inert
Și te dezbrac continuu … Din ce în ce mai goală,
Condamnă-ți frumusețea, iubirea nu ți-o iert!

Descoperă-mi, iubito, în palme nemurirea,
E prea departe țărna pe care ne iubim,
Mai zi-mi minciuni de parcă am pierde amintirea,
Avem destule vreascuri, tăceri destule știm …

– Iubitule, dormi!
– Nu pot, draga mea, nu mi-e somn.
M-am cufundat de-atâtea ori
În oceanele de şterse mângâieri,
Încât mai simt neliniștea în pori
Şi nesfârşitele păreri:
“O şansă am de a iubi
Şi-atâtea feluri de-a albi.”
Ştiu, îmi vei spune că sunt prea multe leacuri,
Că boala mea-i de veacuri,
Că și-n pustiuri bobul
Aşteaptă ploi, iar robul
Ca-n libertate ochii lui
Să nu se-nchine nimănui.
Nu mi-a fost teamă niciodată,
Cădeam cu zgomot şi îndată
Sunam în clopotele învierii
Pân’ a m-ajunge sunetul căderii.
Acum, însă, nu mă ridic la nori, nu văd pământul. Oare
Nu mai am aripi nici picioare?
Mi-e frică
Să-mi pierd dezlegarea ce mă ridică.
Mă chinui să adorm păreri:
“Ai fost tu oare cea de mâine? Vei fi tu oare cea de ieri?”
Dar, eu? Oare eu mai sunt cel de azi?
– Iubitule, cazi!

Eu? Sunt zugravul unui zâmbet,
Mă chinui să îndrept păreri,
Pe valea cugetului șubred
Pornesc lucid spre nicăieri.

Mi-e forma buzelor neclară
Și pasul calcă peste tot,
Ungherele de primăvară
Să le descopăr nu mai pot.

Nu, nu, nu caut absolutul,
Așa sunt eu, un rătăcit,
În ochii mei e verde lutul
Peste jăratecul răcit.

Cărarea inimii din iarbă,
Pe care pietrele cobor,
Și picăturile de iarnă
Sunt amețelile din zbor.

O păpădie răsuflată
Prea galbenă și prea pământ,
Va înflori și altă dată
Să-și smulgă pletele în vânt?

Nu am greșit sau doar o dată
Când am uitat să mai iubesc.
Din orice ploaie necurată
Culeg păreri și zugrăvesc …