… în versuri …

– Iubitule, dormi!
– Nu pot, draga mea, nu mi-e somn.
M-am cufundat de-atâtea ori
În oceanele de şterse mângâieri,
Încât mai simt neliniștea în pori
Şi nesfârşitele păreri:
“O şansă am de a iubi
Şi-atâtea feluri de-a albi.”
Ştiu, îmi vei spune că sunt prea multe leacuri,
Că boala mea-i de veacuri,
Că și-n pustiuri bobul
Aşteaptă ploi, iar robul
Ca-n libertate ochii lui
Să nu se-nchine nimănui.
Nu mi-a fost teamă niciodată,
Cădeam cu zgomot şi îndată
Sunam în clopotele învierii
Pân’ a m-ajunge sunetul căderii.
Acum, însă, nu mă ridic la nori, nu văd pământul. Oare
Nu mai am aripi nici picioare?
Mi-e frică
Să-mi pierd dezlegarea ce mă ridică.
Mă chinui să adorm păreri:
“Ai fost tu oare cea de mâine? Vei fi tu oare cea de ieri?”
Dar, eu? Oare eu mai sunt cel de azi?
– Iubitule, cazi!

Eu? Sunt zugravul unui zâmbet,
Mă chinui să îndrept păreri,
Pe valea cugetului șubred
Pornesc lucid spre nicăieri.

Mi-e forma buzelor neclară
Și pasul calcă peste tot,
Ungherele de primăvară
Să le descopăr nu mai pot.

Nu, nu, nu caut absolutul,
Așa sunt eu, un rătăcit,
În ochii mei e verde lutul
Peste jăratecul răcit.

Cărarea inimii din iarbă,
Pe care pietrele cobor,
Și picăturile de iarnă
Sunt amețelile din zbor.

O păpădie răsuflată
Prea galbenă și prea pământ,
Va înflori și altă dată
Să-și smulgă pletele în vânt?

Nu am greșit sau doar o dată
Când am uitat să mai iubesc.
Din orice ploaie necurată
Culeg păreri și zugrăvesc …

E primăvară, frumos anotimp,
Fluturii zboară spre cei care simt,
Cască luceferi în ochii cuminți,
Nourii teferi se-mpacă fierbinți.

În primăvară cu totul te muți.
“Hei, domnișoară, ce sâni pricepuți!
Sunt un golan, te invit la cafea!”
Peste un an mă-nsurasem cu ea.

E primăvară, avem trei copii,
Seară de seară suntem jucării;
Le-ai recitat să adoarmă frumos,
Nemângâiat te iubesc mânios.

În primăvară te vreau tot mai mult,
Ca prima oară la tine mă uit.
Prea mare-i șocul din mâinile moi,
De-ar da norocul acesta și-n voi!

E primăvară, la fel ca atunci,
Doar că în păr mai păstrăm niște fulgi,
Tacem mai des și pășim mai atent
Chiar dacă inima bate atlet.

În primăvară privim hotărăți,
Judecătorii-s ca niște pârâți.
Vieți cât de multe Domnul mi-ar da
Voi fi golan. “Te invit la cafea!”

Sunt alb,
Am mâinile curate
Cu linii înnorate,
Mă legăn peste margini
La început de pagini.

“Iar m-ai trezit din întâmplare,
Scânteia ochilor mă doare,
Doar știi, cuvintele nu pot trăi în vise,
Respiră-mi o poveste pe genele închise.

Nu te grăbi, stai jos, nu-mi spune totul,
În palme primăvara ne va ghici norocul,
Va netezi orice prăpastie sau munte,
Va înverzi corăbii să ne iubim pe punte …”

O, draga mea, nu ai de ce te teme,
Nu ne-am văzut de-atâta vreme,
Oare mai ții tu minte cum la-nceput de primăvară … ?
Mai bine scriu să nu te sperii iară.

” … Motivul neculorilor din mine
E iarna nopților cu rime,
Iar mărțișorul meu e-un ghiocel cu spini,
Ascunde-l pe sub piele de ochii mei străini,
La pieptul tău cuminte se va-nroși de cald.
Privește-l, este noapte,
E ca și mine alb! … “

Întreabă-mă ceva în noaptea asta,
E noaptea primei noastre despărțiri,
E prima oară și mă doare coasta
Când mă atingi tăcută din priviri.

De mult am vrut să rup tăcerea primul,
Dar nu poți rupe păpădiile în vânt,
Cum nu poți smulge de la sân copilul
Până nu-i crește rădăcina în pământ.

Întreabă-mă, așa, mai ștrengărește,
Cochetă cum erai de obicei.
Dorința mea si-acum te urmărește,
Pe trupul gol îți desenez alei.

Și ne mințim. Ne place să fim singuri.
Ce rost mai are să întrebi ceva ce știm?
Și, după ce-am tăcut atâtea riduri,
E prima dimineață când iarăși ne iubim!

Piatră peste noi
Scrisă de-amândoi,
Rădăcini de flori
Ne șoptesc fiori.

Ochii s-au oprit
Pe nisip topit
Reflectând mirări
Ne șoptesc cărări.

Strigătul din zori
N-a trezit culori,
Tainele de sus
Ne șoptesc apus.

Zilele de ieri
Mută primăveri,
Inimi de călăi
Ne șoptesc bătăi.

Diluate mâini
Mângâie păgâni,
Sărutări de vânt
Ne șoptesc pământ.

Pacea din cuptor
Suflă-n viitor,
Dumnezeii noi
Ne șoptesc război.

Ceasurile mint
Să câștige timp,
Și, contrafăcut,
Ne șoptesc tăcut.

Fluturii pe jos
Au ajuns la os,
Răgușite ploi
Ne șoptesc de noi.

Visele n-au hotare,
Mâinile știu să zboare,
Pasul n-ascultă,
Nu are stăpân.
Oare pe ce cărare
Urmele au culoare?
Șoaptă cusută
Nu vreau să rămân …

E-atâta căldură! E iadul în mine?
De-ar ști Dumnezeu aș muri de rușine!

Mi-aș smulge inima pe loc,
Care nu bate ci suflă în foc.
Aș arunca-o-n zăpadă,
(Dorul să nu mă vadă)
Să-și verse cerneala fierbinte
Cu care mi-a scris toți pereții din minte.

A scris ce a vrut,
A scris ce-a durut …
Șoapte în valuri imense de apă,
Tomnatice păsări ce nu mai pleacă,
O păpădie din plumb înflorită,
Pe ea o albină din ceară topită.
O mână-ncordată ce-n slăvi se ridică,
O alta ce-și cată perechea de frică.
În mijloc firul de păr care simte
Că-și va duce albeața-n morminte.
O cruce pe-o carte, cavaler pe un cal
Și-o ură șoptindu-i oriental.
O barcă împinsă la suicid
Tăindu-și ancora ce-a iubit-o perfid!
Un capăt de ață ascunzându-se-n ghem,
O săgeată înfiptă în steaua de lemn.
O urmă în aer de-atâtea priviri,
Arse scrisori de cititele firi.
Apoi se oprea
Și nu mai scria …

Din acest labirint care arde,
(Animal în capcană ce membrele-și roade)
Ți-am scris un poem în imagini
Cu urme de nebunie pe margini.
Poate-ți dai seama și tu de dorința
Cu care te rog să-mi îngheți neființa.

Să mă ningi cu toate cele,
Să mi te strecori sub piele,
Să  mă înflorească gerul;
Un ghețar să-mi fie cerul!
Și apoi, fără durere,
Viscolește-mă-n tăcere …

(Ca s-ajung la poruncile sfinte
Voi șterge cu tine pereții din minte!)

Зачем тебе мои слова?
Они просты, как дважды два.
В них нет веселья, нету скуки,
Не видно как трясутся руки.

Зачем тебе моё молчанье?
В тебе моё последнее дыхание …
Молчю уже который год
Что нету слов, что нету слов …

“Ești un Prost!”
Așa mă cheamă.
Sunt cel mai vrednic om de seamă.
Mă regăsesc în multe chipuri
Acoperindu-mă de riduri.
Ba și mai mult,
Sunt foarte treaz
În nesfârșitul meu extaz.
Iar râsul mut
Ce tremura atât de mult
A fost lumină
Fără rimă …
Aceeași casă fără masă
Sub crucea umbrei din fereastră …

Toată zăpada ce-am rănit-o
Ți-o dărui ție, neiubito!