… în versuri …

E primăvară, frumos anotimp,
Fluturii zboară spre cei care simt,
Cască luceferi în ochii cuminți,
Nourii teferi se-mpacă fierbinți.

În primăvară cu totul te muți.
“Hei, domnișoară, ce sâni pricepuți!
Sunt un golan, te invit la cafea!”
Peste un an mă-nsurasem cu ea.

E primăvară, avem trei copii,
Seară de seară suntem jucării;
Le-ai recitat să adoarmă frumos,
Nemângâiat te iubesc mânios.

În primăvară te vreau tot mai mult,
Ca prima oară la tine mă uit.
Prea mare-i șocul din mâinile moi,
De-ar da norocul acesta și-n voi!

E primăvară, la fel ca atunci,
Doar că în păr mai păstrăm niște fulgi,
Tacem mai des și pășim mai atent
Chiar dacă inima bate atlet.

În primăvară privim hotărăți,
Judecătorii-s ca niște pârâți.
Vieți cât de multe Domnul mi-ar da
Voi fi golan. “Te invit la cafea!”

Sunt alb,
Am mâinile curate
Cu linii înnorate,
Mă legăn peste margini
La început de pagini.

“Iar m-ai trezit din întâmplare,
Scânteia ochilor mă doare,
Doar știi, cuvintele nu pot trăi în vise,
Respiră-mi o poveste pe genele închise.

Nu te grăbi, stai jos, nu-mi spune totul,
În palme primăvara ne va ghici norocul,
Va netezi orice prăpastie sau munte,
Va înverzi corăbii să ne iubim pe punte …”

O, draga mea, nu ai de ce te teme,
Nu ne-am văzut de-atâta vreme,
Oare mai ții tu minte cum la-nceput de primăvară … ?
Mai bine scriu să nu te sperii iară.

” … Motivul neculorilor din mine
E iarna nopților cu rime,
Iar mărțișorul meu e-un ghiocel cu spini,
Ascunde-l pe sub piele de ochii mei străini,
La pieptul tău cuminte se va-nroși de cald.
Privește-l, este noapte,
E ca și mine alb! … “

Întreabă-mă ceva în noaptea asta,
E noaptea primei noastre despărțiri,
E prima oară și mă doare coasta
Când mă atingi tăcută din priviri.

De mult am vrut să rup tăcerea primul,
Dar nu poți rupe păpădiile în vânt,
Cum nu poți smulge de la sân copilul
Până nu-i crește rădăcina în pământ.

Întreabă-mă, așa, mai ștrengărește,
Cochetă cum erai de obicei.
Dorința mea si-acum te urmărește,
Pe trupul gol îți desenez alei.

Și ne mințim. Ne place să fim singuri.
Ce rost mai are să întrebi ceva ce știm?
Și, după ce-am tăcut atâtea riduri,
E prima dimineață când iarăși ne iubim!

Piatră peste noi
Scrisă de-amândoi,
Rădăcini de flori
Ne șoptesc fiori.

Ochii s-au oprit
Pe nisip topit
Reflectând mirări
Ne șoptesc cărări.

Strigătul din zori
N-a trezit culori,
Tainele de sus
Ne șoptesc apus.

Zilele de ieri
Mută primăveri,
Inimi de călăi
Ne șoptesc bătăi.

Diluate mâini
Mângâie păgâni,
Sărutări de vânt
Ne șoptesc pământ.

Pacea din cuptor
Suflă-n viitor,
Dumnezeii noi
Ne șoptesc război.

Ceasurile mint
Să câștige timp,
Și, contrafăcut,
Ne șoptesc tăcut.

Fluturii pe jos
Au ajuns la os,
Răgușite ploi
Le șoptesc de noi.

Visele n-au hotare,
Mâinile știu să zboare,
Pasul n-ascultă,
Nu are stăpan.
Oare pe ce cărare
Urmele au culoare?
Șoaptă cusută
Nu vreau să răman …

E-atâta căldură! E iadul în mine?
De-ar ști Dumnezeu aș muri de rușine!

Mi-aș smulge inima pe loc,
Care nu bate ci suflă în foc.
Aș arunca-o-n zăpadă,
(Dorul să nu mă vadă)
Să-și verse cerneala fierbinte
Cu care mi-a scris toți pereții din minte.

A scris ce a vrut,
A scris ce-a durut …
Șoapte în valuri imense de apă,
Tomnatice păsări ce nu mai pleacă,
O păpădie din plumb înflorită,
Pe ea o albină din ceară topită.
O mână-ncordată ce-n slăvi se ridică,
O alta ce-și cată perechea de frică.
În mijloc firul de păr care simte
Că-și va duce albeața-n morminte.
O cruce pe-o carte, cavaler pe un cal
Și-o ură șoptindu-i oriental.
O barcă împinsă la suicid
Tăindu-și ancora ce-a iubit-o perfid!
Un capăt de ață ascunzându-se-n ghem,
O săgeată înfiptă în steaua de lemn.
O urmă în aer de-atâtea priviri,
Arse scrisori de cititele firi.
Apoi se oprea
Și nu mai scria …

Din acest labirint care arde,
(Animal în capcană ce membrele-și roade)
Ți-am scris un poem în imagini
Cu urme de nebunie pe margini.
Poate-ți dai seama și tu de dorința
Cu care te rog să-mi îngheți neființa.

Să mă ningi cu toate cele,
Să mi te strecori sub piele,
Să  mă înflorească gerul;
Un ghețar să-mi fie cerul!
Și apoi, fără durere,
Viscolește-mă-n tăcere …

(Ca s-ajung la poruncile sfinte
Voi șterge cu tine pereții din minte!)

Зачем тебе мои слова?
Они просты, как дважды два.
В них нет веселья, нету скуки,
Не видно как трясутся руки.

Зачем тебе моё молчанье?
В тебе моё последнее дыхание …
Молчю уже который год
Что нету слов, что нету слов …

“Ești un Prost!”
Așa mă cheamă.
Sunt cel mai vrednic om de seamă.
Mă regăsesc în multe chipuri
Acoperindu-mă de riduri.
Ba și mai mult,
Sunt foarte treaz
În nesfârșitul meu extaz.
Iar râsul mut
Ce tremura atât de mult
A fost lumină
Fără rimă …
Aceeași casă fără masă
Sub crucea umbrei din fereastră …

Toată zăpada ce-am rănit-o
Ți-o dărui ție, neiubito!

Ieri
Te-am visat,
Aveai părul întins peste nori.
Nemișcat
Cerul meu e un rob prins în sfori.
Pașii mei
În direcții nocturne se duc.
Tot ce vrei,
Doar la tine în palmă să urc.
Totuși, simt
Un fior care cheamă de sus
Sau mă mint?
Prea senin este tot ce ai spus.
Rugăciuni
Înfloresc printre palme căzând,
Pe tăciuni
Fruntea mea se așterne râzând.

Azi
Pana cui
Îți va șterge cărarea de spini?
Nimănui
Nu-i vor crește din vis rădăcini.
Nu ți-am scris,
E și scrisul un biet călător.
Neatins
Mă trezitsem. Nu vreau să cobor …
Două mări!
De ce oare au cerul pătat?
Sunt uitări
Și scrisori care n-au mai plecat.
Prea diurni
Vor fi alții ce-și caută ploi
Și nebuni
Ce visează doar unul din doi.

Taifun,
Cuvântul care-mi stă pe buze-acum,
Îl desenez pe unica hârtie
Vie
Ce-a mai rămas
Ne-atinsă de privirile de “bun rămas”.

Creionul meu cu inima în vârf zbătându-se,
De-atâta frică să n-o dea pe jos,
S-a prăbuşit cu ea pe albul sfânt al pânzei, liniştindu-se
Mi-a imprimat două perechi de aripi, ambele pe dos
Ca urmele de buze
Care-n loc să strige “Te iubesc”,
Şoptesc din ce în ce mai vinovate scuze
Sau orice altă neintenţie în “-esc”.

Apoi creionul gri s-a-nfipt în minte,
Mi-a aruncat prin colţuri de hârtie oseminte,
În centru un fuior de ameţite curcubeie
Şi-un lacăt care semăna cândva a cheie.

În suflet, nu! Nici să nu încerci să te strecori!
El unicul mai ştie amintiri despre culori!

Dar cât crezi că te aperi cu-o bărdiţă
Când şi aşa ai literele ferfeniţă?
Mi-am scris şi sufletul într-un final
Pe orişice prăpastie de mal.

L-aş fi vândut lui Necuratul, nu lui Dumnezeu,
De-aş fi ştiut că viaţa-mi desenează chipul tău.