E prea mică lumea și mult prea nebună,
Ospiciu cu geamuri spre lună,
Orizontal, pe-o scară-n bandaje,
Coboară din casa fără etaje
Un șir infinit de păreri răsturnate,
Idei cu scânteia legată la spate,
Un car cu scrisori de la postaș,
Cu urme de bice pe căruțaș.
A mai fost un cosaș ce-a plâns iarba în miriște,
Dar coasa-nspre el își facuse avânt,
Un strigăt ținut între palme, atât,
Și liniște, liniște, liniște …
Nu vine furtuna, nu așteptați,
Nu plouă la ei, la alienați!
Eu? Sunt zugravul unui zâmbet,
Mă chinui să îndrept păreri,
Pe valea cugetului șubred
Pornesc lucid spre nicăieri.
Mi-e forma buzelor neclară
Și pasul calcă peste tot,
Ungherele de primăvară
Să le descopăr nu mai pot.
Nu, nu, nu caut absolutul,
Așa sunt eu, un rătăcit,
În ochii mei e verde lutul
Peste jăratecul răcit.
Cărarea inimii din iarbă,
Pe care pietrele cobor,
Și picăturile de iarnă
Sunt amețelile din zbor.
O păpădie răsuflată
Prea galbenă și prea pământ,
Va înflori și altă dată
Să-și smulgă pletele în vânt?
Nu am greșit sau doar o dată
Când am uitat să mai iubesc.
Din orice ploaie necurată
Culeg păreri și zugrăvesc …
O chema Țărână și putea să zboare,
Dar s-a lăsat călcată-n picioare.
Aliată în mii de războaie,
Decorată cu pacea de paie,
Dorită, furată, cuprinsă, trădată,
De falși pețitori înnorată,
Plimbată prin tribunale
Și prefacute spitale:
Ba că-i prea rece, ba că-i fierbinte,
Neprețuită de cel care-o vinde.
A tuturor și-a nimănui!
Voia să se plângă, dar nu avea cui.
O săruta doar genunchiul ce moare
Dinăuntru strigându-i: “Iertare!”.
Încă mai poate să zboare,
Dar plânge tăcută izvoare …
De ce îmi ceri să-ți mai cânt
Acel legământ
Ce ziua sfârșește-n prostie,
Iar noaptea învie?
Versurile? Nu, nu le mai țin minte.
(E păgână umbra literelor sfinte!)
Nu mai vibrează glasul, nu cresc în mine valuri,
Am vorbele secate, iar buzele-mi sunt maluri.
Nu vreau să le aud în veci!
Cât mai trăiesc, vreau corzile să-mi fie reci!
Să nu mai fredonez nicio minciună
Oricât ar fi de bună …
Hai, să jucăm de-a ”Nu te mișca, nu mai cânta”.
Uite, eu plec să m-ascund undeva
Și pierde cel care primul începe a căuta.
E-n praf adevărul! Te rog, nu trișa.
E noapte.Visezi.
Eu cânt, tu dansezi …
E primăvară, frumos anotimp,
Fluturii zboară spre cei care simt,
Cască luceferi în ochii cuminți,
Nourii teferi se-mpacă fierbinți.
În primăvară cu totul te muți.
“Hei, domnișoară, ce sâni pricepuți!
Sunt un golan, te invit la cafea!”
Peste un an mă-nsurasem cu ea.
E primăvară, avem trei copii,
Seară de seară suntem jucării;
Le-ai recitat să adoarmă frumos,
Nemângâiat te iubesc mânios.
În primăvară te vreau tot mai mult,
Ca prima oară la tine mă uit.
Prea mare-i șocul din mâinile moi,
De-ar da norocul acesta și-n voi!
E primăvară, la fel ca atunci,
Doar că în păr mai păstrăm niște fulgi,
Tacem mai des și pășim mai atent
Chiar dacă inima bate atlet.
În primăvară privim hotărăți,
Judecătorii-s ca niște pârâți.
Vieți cât de multe Domnul mi-ar da
Voi fi golan. “Te invit la cafea!”
Sunt alb,
Am mâinile curate
Cu linii înnorate,
Mă legăn peste margini
La început de pagini.
“Iar m-ai trezit din întâmplare,
Scânteia ochilor mă doare,
Doar știi, cuvintele nu pot trăi în vise,
Respiră-mi o poveste pe genele închise.
Nu te grăbi, stai jos, nu-mi spune totul,
În palme primăvara ne va ghici norocul,
Va netezi orice prăpastie sau munte,
Va înverzi corăbii să ne iubim pe punte …”
O, draga mea, nu ai de ce te teme,
Nu ne-am văzut de-atâta vreme,
Oare mai ții tu minte cum la-nceput de primăvară … ?
Mai bine scriu să nu te sperii iară.
” … Motivul neculorilor din mine
E iarna nopților cu rime,
Iar mărțișorul meu e-un ghiocel cu spini,
Ascunde-l pe sub piele de ochii mei străini,
La pieptul tău cuminte se va-nroși de cald.
Privește-l, este noapte,
E ca și mine alb! … “
Nu vreau să crezi în superstiții
(Biserici pentru norocoși),
Cum cred în dragoste smintiții
Și-n pace cei fricoși.
Nu vreau să crezi în nemurire
Cu cât ți-e pasul mai pământ.
Și de pe cerul în sluțire
Cad stelele pe rând.
Nu vreau să crezi în aparențe,
E ceața gândului frumos,
Minciună fără de carențe
Și flori ce nu miros.
În tine vreau să crezi în schimb,
Iubește ce nu poți ierta.
Cuprinde-mă și ține-mă un timp …
Cu rimă,
Pana ta!
PS: Știu, zborul câteodată te face prea absent,
Când trece peste margini, te rog, să fii atent!
Întreabă-mă ceva în noaptea asta,
E noaptea primei noastre despărțiri,
E prima oară și mă doare coasta
Când mă atingi tăcută din priviri.
De mult am vrut să rup tăcerea primul,
Dar nu poți rupe păpădiile în vânt,
Cum nu poți smulge de la sân copilul
Până nu-i crește rădăcina în pământ.
Întreabă-mă, așa, mai ștrengărește,
Cochetă cum erai de obicei.
Dorința mea si-acum te urmărește,
Pe trupul gol îți desenez alei.
Și ne mințim. Ne place să fim singuri.
Ce rost mai are să întrebi ceva ce știm?
Și, după ce-am tăcut atâtea riduri,
E prima dimineață când iarăși ne iubim!
Piatră peste noi
Scrisă de-amândoi,
Rădăcini de flori
Ne șoptesc fiori.
Ochii s-au oprit
Pe nisip topit
Reflectând mirări
Ne șoptesc cărări.
Strigătul din zori
N-a trezit culori,
Tainele de sus
Ne șoptesc apus.
Zilele de ieri
Mută primăveri,
Inimi de călăi
Ne șoptesc bătăi.
Diluate mâini
Mângâie păgâni,
Sărutări de vânt
Ne șoptesc pământ.
Pacea din cuptor
Suflă-n viitor,
Dumnezeii noi
Ne șoptesc război.
Ceasurile mint
Să câștige timp,
Și, contrafăcut,
Ne șoptesc tăcut.
Fluturii pe jos
Au ajuns la os,
Răgușite ploi
Le șoptesc de noi.
Visele n-au hotare,
Mâinile știu să zboare,
Pasul n-ascultă,
Nu are stăpan.
Oare pe ce cărare
Urmele au culoare?
Șoaptă cusută
Nu vreau să răman …
Scriu și eu de dragul scrisului,
Promisiuni în sânul Paradisului.
“Către Rai” am scris pe foi
Și nu mi s-a întors niciuna înapoi,
Pe spatele scrisorilor sunt “Eu”
Să nu mă-ncurce Dumnezeu.
Știu că Le citește, sunt convins,
În fiecare zi mă simt mai neînvins,
Dintr-un oracol fără timp
Se naște-n mine un Olimp.
În ultima scrisoare am trimis
O foaie albă … Și-am fost învins!
O frică stranie mă urmărește la tot pasul,
Aud din depărtare ceasul
Și parcă-mi amorțește mâna peste foaie,
Iar pana speriată se înmoaie.
“Către mine” scriu de-atunci
Blesteme scoase din porunci,
Adresa de întoarcere e “Noi”
Și mi se-ntorc citite înapoi.
Scriu și eu de frica scrisului
Bâlbâieli pe limba preaînvinsului.
... în versuri ... 