E-atâta căldură! E iadul în mine?
De-ar ști Dumnezeu aș muri de rușine!
Mi-aș smulge inima pe loc,
Care nu bate ci suflă în foc.
Aș arunca-o-n zăpadă,
(Dorul să nu mă vadă)
Să-și verse cerneala fierbinte
Cu care mi-a scris toți pereții din minte.
A scris ce a vrut,
A scris ce-a durut …
Șoapte în valuri imense de apă,
Tomnatice păsări ce nu mai pleacă,
O păpădie din plumb înflorită,
Pe ea o albină din ceară topită.
O mână-ncordată ce-n slăvi se ridică,
O alta ce-și cată perechea de frică.
În mijloc firul de păr care simte
Că-și va duce albeața-n morminte.
O cruce pe-o carte, cavaler pe un cal
Și-o ură șoptindu-i oriental.
O barcă împinsă la suicid
Tăindu-și ancora ce-a iubit-o perfid!
Un capăt de ață ascunzându-se-n ghem,
O săgeată înfiptă în steaua de lemn.
O urmă în aer de-atâtea priviri,
Arse scrisori de cititele firi.
Apoi se oprea
Și nu mai scria …
Din acest labirint care arde,
(Animal în capcană ce membrele-și roade)
Ți-am scris un poem în imagini
Cu urme de nebunie pe margini.
Poate-ți dai seama și tu de dorința
Cu care te rog să-mi îngheți neființa.
Să mă ningi cu toate cele,
Să mi te strecori sub piele,
Să mă înflorească gerul;
Un ghețar să-mi fie cerul!
Și apoi, fără durere,
Viscolește-mă-n tăcere …
(Ca s-ajung la poruncile sfinte
Voi șterge cu tine pereții din minte!)
... în versuri ... 