– Iubitule, dormi!
– Nu pot, draga mea, nu mi-e somn.
M-am cufundat de-atâtea ori
În oceanele de şterse mângâieri,
Încât mai simt neliniștea în pori
Şi nesfârşitele păreri:
“O şansă am de a iubi
Şi-atâtea feluri de-a albi.”
Ştiu, îmi vei spune că sunt prea multe leacuri,
Că boala mea-i de veacuri,
Că și-n pustiuri bobul
Aşteaptă ploi, iar robul
Ca-n libertate ochii lui
Să nu se-nchine nimănui.
Nu mi-a fost teamă niciodată,
Cădeam cu zgomot şi îndată
Sunam în clopotele învierii
Pân’ a m-ajunge sunetul căderii.
Acum, însă, nu mă ridic la nori, nu văd pământul. Oare
Nu mai am aripi nici picioare?
Mi-e frică
Să-mi pierd dezlegarea ce mă ridică.
Mă chinui să adorm păreri:
“Ai fost tu oare cea de mâine? Vei fi tu oare cea de ieri?”
Dar, eu? Oare eu mai sunt cel de azi?
– Iubitule, cazi!
S-a născut aşa cum ploaia lasă dintr-odată cerul,
Ca un fulger peste umbre ce dezvăluie misterul,
Scuturată de ecouri, păsări zboară din pădure
Şi roiesc în jurul ierbii învechită de secure!
A trăit mai mult în vise unde reuşea de toate;
Se-arunca din vârful stelei în incendii însetate,
Supunea în braţe luna arătându-i universul,
Îşi prindea în păr comete pieptănându-şi-le sensul.
Ca un lup ieşit din omul ce-l ţinea în pielea oii.
Ce-ţi mai trebuie căruţa care nu-şi mai rabdă boii?
Dar se stinse dintr-o dată … Fulgerul i-a scos din gheare
Partiturile visării pe atomice gheţare.
Unde pasărea tomnește
Doine vântului de vară,
Unde iarna înflorește
Dezbrăcată-n primăvară.
Unde crengile sub lună
Leagănă pe gene aștri,
Se visează împreună
Ochii verzi și cei albaștri.
Unde muntele nu tace
Povestind atâtea râuri
Și pădurea când se coace
Clatină din șoapte brâuri.
Unde valurile mării
Calcă peste mii de taine
Ce-au să iasă-n prag chemării
Mai frumoase, fără haine!
Unde stau bătrâni la poartă
Și ghicesc în lacrimi totul,
Unde cei greșiți se iartă,
Apa cum își iartă focul.
Unde norii desenează
În culori portretul umbrei,
Iarba din pământ veghează
Liniștit asupra turmei.
Unde și-a găsit norocul
Adăpost de soarta lumii,
După ce-a orbit sorocul
S-a lăsat în pradă lunii.
Unde crucile au aripi
Împărțind egal văzduhul,
Unde ne respectă țarii
Când ne-mpuținează trupul.
Unde horele adună
În duminică săruturi,
Iară clopotu-n furtună
Crește inimi după scuturi.
Unde Cernăuții cântă
Chișinăului lumină,
Iar Cetatea Albă sfântă
Roagă Dunărea să vină.
Unde Dumnezeu coboară
Printre noi, la fel ca Prutul,
De pe-un mal spre altul zboară
Viitorul și trecutul.
Unde țărna de pe frunte
Din morminte ne privește.
Dumnezeu e-acolo unde
Se vorbește românește!
E prea mică lumea și mult prea nebună,
Ospiciu cu geamuri spre lună,
Orizontal, pe-o scară-n bandaje,
Coboară din casa fără etaje
Un șir infinit de păreri răsturnate,
Idei cu scânteia legată la spate,
Un car cu scrisori de la postaș,
Cu urme de bice pe căruțaș.
A mai fost un cosaș ce-a plâns iarba în miriște,
Dar coasa-nspre el își facuse avânt,
Un strigăt ținut între palme, atât,
Și liniște, liniște, liniște …
Nu vine furtuna, nu așteptați,
Nu plouă la ei, la alienați!
Eu? Sunt zugravul unui zâmbet,
Mă chinui să îndrept păreri,
Pe valea cugetului șubred
Pornesc lucid spre nicăieri.
Mi-e forma buzelor neclară
Și pasul calcă peste tot,
Ungherele de primăvară
Să le descopăr nu mai pot.
Nu, nu, nu caut absolutul,
Așa sunt eu, un rătăcit,
În ochii mei e verde lutul
Peste jăratecul răcit.
Cărarea inimii din iarbă,
Pe care pietrele cobor,
Și picăturile de iarnă
Sunt amețelile din zbor.
O păpădie răsuflată
Prea galbenă și prea pământ,
Va înflori și altă dată
Să-și smulgă pletele în vânt?
Nu am greșit sau doar o dată
Când am uitat să mai iubesc.
Din orice ploaie necurată
Culeg păreri și zugrăvesc …
O chema Țărână și putea să zboare,
Dar s-a lăsat călcată-n picioare.
Aliată în mii de războaie,
Decorată cu pacea de paie,
Dorită, furată, cuprinsă, trădată,
De falși pețitori înnorată,
Plimbată prin tribunale
Și prefacute spitale:
Ba că-i prea rece, ba că-i fierbinte,
Neprețuită de cel care-o vinde.
A tuturor și-a nimănui!
Voia să se plângă, dar nu avea cui.
O săruta doar genunchiul ce moare
Dinăuntru strigându-i: “Iertare!”.
Încă mai poate să zboare,
Dar plânge tăcută izvoare …
De ce îmi ceri să-ți mai cânt
Acel legământ
Ce ziua sfârșește-n prostie,
Iar noaptea învie?
Versurile? Nu, nu le mai țin minte.
(E păgână umbra literelor sfinte!)
Nu mai vibrează glasul, nu cresc în mine valuri,
Am vorbele secate, iar buzele-mi sunt maluri.
Nu vreau să le aud în veci!
Cât mai trăiesc, vreau corzile să-mi fie reci!
Să nu mai fredonez nicio minciună
Oricât ar fi de bună …
Hai, să jucăm de-a ”Nu te mișca, nu mai cânta”.
Uite, eu plec să m-ascund undeva
Și pierde cel care primul începe a căuta.
E-n praf adevărul! Te rog, nu trișa.
E noapte.Visezi.
Eu cânt, tu dansezi …
E primăvară, frumos anotimp,
Fluturii zboară spre cei care simt,
Cască luceferi în ochii cuminți,
Nourii teferi se-mpacă fierbinți.
În primăvară cu totul te muți.
“Hei, domnișoară, ce sâni pricepuți!
Sunt un golan, te invit la cafea!”
Peste un an mă-nsurasem cu ea.
E primăvară, avem trei copii,
Seară de seară suntem jucării;
Le-ai recitat să adoarmă frumos,
Nemângâiat te iubesc mânios.
În primăvară te vreau tot mai mult,
Ca prima oară la tine mă uit.
Prea mare-i șocul din mâinile moi,
De-ar da norocul acesta și-n voi!
E primăvară, la fel ca atunci,
Doar că în păr mai păstrăm niște fulgi,
Tacem mai des și pășim mai atent
Chiar dacă inima bate atlet.
În primăvară privim hotărăți,
Judecătorii-s ca niște pârâți.
Vieți cât de multe Domnul mi-ar da
Voi fi golan. “Te invit la cafea!”
Sunt alb,
Am mâinile curate
Cu linii înnorate,
Mă legăn peste margini
La început de pagini.
“Iar m-ai trezit din întâmplare,
Scânteia ochilor mă doare,
Doar știi, cuvintele nu pot trăi în vise,
Respiră-mi o poveste pe genele închise.
Nu te grăbi, stai jos, nu-mi spune totul,
În palme primăvara ne va ghici norocul,
Va netezi orice prăpastie sau munte,
Va înverzi corăbii să ne iubim pe punte …”
O, draga mea, nu ai de ce te teme,
Nu ne-am văzut de-atâta vreme,
Oare mai ții tu minte cum la-nceput de primăvară … ?
Mai bine scriu să nu te sperii iară.
” … Motivul neculorilor din mine
E iarna nopților cu rime,
Iar mărțișorul meu e-un ghiocel cu spini,
Ascunde-l pe sub piele de ochii mei străini,
La pieptul tău cuminte se va-nroși de cald.
Privește-l, este noapte,
E ca și mine alb! … “
Nu vreau să crezi în superstiții
(Biserici pentru norocoși),
Cum cred în dragoste smintiții
Și-n pace cei fricoși.
Nu vreau să crezi în nemurire
Cu cât ți-e pasul mai pământ.
Și de pe cerul în sluțire
Cad stelele pe rând.
Nu vreau să crezi în aparențe,
E ceața gândului frumos,
Minciună fără de carențe
Și flori ce nu miros.
În tine vreau să crezi în schimb,
Iubește ce nu poți ierta.
Cuprinde-mă și ține-mă un timp …
Cu rimă,
Pana ta!
PS: Știu, zborul câteodată te face prea absent,
Când trece peste margini, te rog, să fii atent!
