Ți-am găsit în sfârșit talpa piciorului.
Era mereu lângă mine,
Un pic în urmă,
Un pic în loc de urmă.
Nu știu de ce, dar o căutam prin ceruri
Sperând că norii sunt urmele tale.
Credeam că o să fie ceva deosebit,
Ceva de care să-mi fie frică.
O talpă ca oricare altă talpă.
Mărimea 37, 5 degete, cel mic puțin strâmb,
Cel mare puțin prea mare,
Mirosind a pământ și a iarbă.
Am rupt un fir, l-am înfipt între gânduri
Și m-am întins într-un loc gol în formă de ce-ar fi putut să fie.
Priveam norii. Era mai mișto dacă miroseam a nori.
Ce să fac eu cu atâta pământ pe mine?
7
Bună, sunt Andreea. Așa, și? Am eu ceva deosebit sau ești cu toată lumea așa? Numai cu femeile care ma ridică de jos. Dacă vrei, pot să te las în pace. Unul din noi tot o s-o facă într-un final. Ești cam cretin. Tu jignești toți bărbații sau numai pe cei care îți plac? Eu doar spun ce gândesc. Ești virgină? Mai ești și romantic. Numai cu virginele. Deci? Nu știu de ce îți răspund, dar nu sunt. Ar trebui să verific asta. Haha, cum? Crezi că mărimea contează? Ești funny. Am o listă pe care mereu o citesc înainte de somn, un fel de tatăl nostru, și e cu nume de tipe care au spus că sunt funny, dar s-au înșelat. Ultimul e Andreea, if you know what I mean? Parcă ești bunicul meu. A murit? Da. Ah, este un erou, îl și urăsc pentru asta. Bunica ne spunea că se ruga înainte de culcare, deși nu a fost niciodată la biserică, if you know what I mean? O! avem clasă, suntem ironică. Îți place să citești? Îmi place să cad. Kant spunea: “Melancolia îi face pe unii oameni să fie indiferenți la ce gândesc alții.” Când întâlnesc femei pasionate de Kant. îmi închipui cum și-o scutură când merg la baie. Asta a fost prea deplasată. Kritik der reinen Vernuft e prea deplasată și e de pus la budă, ca și toate cărțile care nu oferă soluții. De aia nu citesc eu, domnule. Nu-mi mai spune domnule. Era un compliment, îți stă mai bine bărbat. Mi-e milă de tine. Mi-e foame. Ce te doare? Lasă pansamentele și mai bine întreabă-mă de ce încă nu te-ai cărat? De ce încă nu m-am cărat? Pentru că ești singură, pentru că faci o cafea demențială și nu știe nimeni, pentru că mă crezi un ratat care nu o să plece dimineața până termini tu cafeaua, și pentru că suntem la tine acasă. Nu beau cafea. Nici eu. Cu ce te ocupi? Mă tem de femei. Și de mine? De tine nu, tu citești Kant. Și când nu te temi de femei, ce faci? Le scriu poezii și alte rahaturi, după care se tem ele de mine. Încearcă-mă. După asta ar trebui să ne despărțim, Andreea. E ok, sunt bărbat. Haha, atunci, hai să o compunem împreună. Spune-mi un cuvaând la care crezi că încă nu m-am gândit de când ne-am întâlnit. Plictisitoare? Pari de jos plictisitoare / Nu știi să te miști deloc … Gata, oprește-te! Ești dus. Asta îmi spune toată lumea care mă caută. Eu nu te caut, eu te găsesc. Mai bine ai găsi un taxi și m-ai trimite acasă. O să scrii ceva despre noi? Numai dacă nu mă îmbăt să te uit …
O sticlă goală, o mașină de scris, un coș plin cu hârtii conținând o singură frază:
”Mă strânse în brațe în timp ce încercam să mă ridic de jos după ce picasem din brațele alteia …”
“Așteaptă, vreau să mă gândesc un pic,
Nu mă grăbi, închipuieți că sunt o floare,
O floare care n-are niciun chip
Și ofilește ofilindu-se în zi de sărbătoare.
Nu mă atinge, de fapt, nici nu ai cum,
Nici nu mă vezi dacă mai sunt aproape.
Nu mă chema să mergem pe același drum,
Cărarea mea e dincolo de noapte.
Am mers la braț, mai știi secundele acelea,
Când nu vorbea niciunul dintre noi,
Doar gândul care răscolește pielea
Mai scânteia în ochii noștri goi.
O amăgire care ne condamnă
Să ne purtăm de parcă-am fi fugit
De-un început de vară la sfârșit de toamnă,
Pe care îl doream să nu mai fi murit.
Să nu crezi că-aș putea cândva să mai renunț
La tot ce nu te mai privește
Și, recunosc, ar fi atâta de draguț
Să-mi spui că nimeni nu mă mai iubește.
Adio? Pe curând? Mai stai?
Sau să mai tac un pic, așa, mai teatrală.
Și câte, Doamne, ai putea să ai,
Dacă ai ști cât sunt de unilaterală …”
– Ce faci? Mai ești aici? Sau iarăși ești în altă parte?
– Leg pauzele între noi cu nevăzute ațe.
O pauză sunt eu, o pauză e prea departe …
– Iar ultima te-așteaptă-aici, la mine-n brațe.
“Ce gând nebun! Ce mi se-ntâmplă?
Atât de mult mi l-am dorit!
Și câtă liniște e în sărutul lui pe tâmplă.
Ce dusă sunt!
Ar trebui să iau o pauză de la gândit …”
De câte ori s-au întâlnit
Au vorbit.
“Dacă vrei să ne cunoaștem tăcerile trebuie să vorbim mult.
Să mă asculți, să te ascult.”
Apoi, și-au mutat (vorbind ușor)
Tot prezentu-n viitor,
Când au ajuns la trecut
Ea a tăcut,
El a tăcut.
Două tăceri ce nu s-au mai cunoscut.
Pe peretele dintre iarnă și mai
E-o herghelie de cai
Verzi și albaștri, îmbrăcați la costum
Călcând poezii trăite postum.
Cândva au durut, acuma nu dor,
Poeziile dorm sub copitele lor.
Mor în tăcere, așa cum se moare,
Atunci când nimica nu te mai doare.
E liniște, nimic de distrus nicăieri,
Stelele urcă pe cerul de ieri,
Tăcerea se naște din versul frumos,
E dimineață, e seară, e totul pe dos.
Doar iarba păscută rămâne cuvânt
Pân’ soarele altor imperii de vânt
Va goni herghelii colorate de cai
Pe-un perete ce-ascunde iarna de mai.
Erau doar ei pe-o scenă cu cortina trasă:
– Știi, am ceva să-ți spun,
Cu fiecare act mă simt cu tine mai acasă,
Deși toți spectatorii ne doresc ceva mai bun.
E ultimul spectacol împreună,
Te vei întoarce-acolo unde nu-s …”
Atât a reușit să spună
Din câte mai avea de spus.
Și au jucat, așa ca niciodată,
Atât de sincer și curat,
Încât cortina a uitat să cadă,
Dar nimeni n-a aplaudat.
Stăteau șovăitori pe marginea prăpastiei iubirii,
Nu își vorbeau, se mai priveau complici din când în când,
Și au pornit în larg pășind pe aerul neștirii,
S-au sărutat pân’ au ajuns cu inima-n pământ.
Erau doar ei pe-o mare cu cortina trasă:
– Știi, am ceva să-ți spun,
Cu fiecare val mă simt cu tine mai acasă
Și nu e nimeni să ne vrea ceva mai bun.
Voi coborî din ultimul vagon,
Așa cum mai coboară oamenii din trenuri,
Cum ai lăsa în frig țigara pe balcon,
Iar ea, șerpuitoare, întreabă: “De ce tremuri?”
O gară ca oricare altă gară,
Nu întâlnești pe nimeni cunoscut,
Doar tu și alții care mai coboară,
Ce lasă-n spate goluri în golul absolut.
La casă nu e nimeni, e stația prea mică,
Se dau doar funii gratis spre fiecare nod,
Iar cel ce nu mai cade nu se mai ridică
Rugând pe cineva să-i facă la cravată nord.
Ascultă! Auzi? Aleargă pașii minimi
Înghesuindu-și graba pe o hartă,
Cum venele grăbite își varsă grija-n inimi,
Ca niște flori uscate într-o vază spartă.
Întorc privirea, (cu toții facem asta,
Atunci când nu am spus destul sau am tăcut)
Dar vântul mi-a închis nepăsător fereastra
Și ultimul vagon a dispărut.
M-am lăsat purtat de gândul,
Care-ți mângâie piciorul,
Pe sub piele-mi bate vântul,
Setea mi-a umplut ulciorul.
Căutând în aer scuza,
Mâna mea ți-ascunde părul,
Cum ascunde ramul frunza
Și minciuna adevărul.
Câtă liniște în sânge,
S-a oprit să te privească,
Altceva în piept mă strânge,
Ce-ar muri să mai trăiască.
Dar de unde-atâta verde?
Cine-nmugurește scânduri?
Teamă mi-i că te voi pierde,
Teamă mi-i de-atâtea gânduri …
“Să am pardon, eu sunt poștaș,
Cel care leagă satul de oraș,
Am pentru doamna o scrisoare
Legată de această floare.
Era și-o vorbă de la domnul,
Ceva cu vise sau cu somnul.
A vrut să vă trimită și-un sărut,
A insistat, eu nu am vrut.
Cică ați fi adresa lui finală.
N-am înțeles, nu prea am școală.
Îmi pare rău că am uitat,
Vă sărut mâna, am plecat.”
“Sunt o scrisoare vinovată,
Nu am știut să fiu curată,
Îmi plac și ploile și gerul ,
Lăsând în urma mea misterul.
Băteam la uși necunoscute,
Vorbeam de vrute și nevrute,
Trecut, prezent și viitor,
Am fost și teatru și actor.
Și inimă de după zale,
Și băutură din pocale,
Știam să trag de sfori, să mint,
Și clară-am fost, și labirint.
Și rugă către dumnezei,
Și blestemată de atei,
Și insistență nepermisă,
Și prea tăcută, și nescrisă.
Au curs pe mine multe lacrimi
Și zâmbete, timide patimi,
Am fost război și pace-am fost,
Neașteptată, fără rost.
Mă aruncam în disperare
Către femei în depărtare.
Săruturi dulci în palme fine
Ce îmi șopteau: Și eu pe tine …
Dar orice mână de nebun
Mă transforma din dor în scrum.
Prea ruptă, fără de noroc,
Mă adunam din nou la loc.
Am obosit, sunt prea bătrână,
Te rog să nu mă pierzi din mână.
Tu nu mă știi, eu nu te știu,
Citește-mă și lasă-mă să fiu!
PS: Crezi c-am ajuns din întâmplare?
Adresa mea: La tine-n poale.”
Ningea. De parcă era ultima ninsoare și ei trebuiau să o salveze.
Cu limbile scoase afară, încercau să nu rateze niciun fulg. În special pe cei mici.
Ea din bunătate și milă, el din plagiat.
Gura ei – orhidee, a lui – excavator. Asta e, de la stat mai puțin, de la Dumnezeu ce-a mai rămas pe stoc.
Excavatorul, cu gura plină, a spus ceva. Orhideea, neîntelegând, l-a sărutat.
Au făcut schimb de fulgi. În București ninsoarea are gust de manele cântate de Iris.
Au tăcut amândoi dând din cap. El pe “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, ea pe “Cry Baby” și zâmbea.
A ridicat-o în brațe să ajungă la fulgii mai copți din vârful copacilor.
Îi băga ca pe niște cireșe în sân. În sânul lui.
Ea culegea în continuare roada, lui îi creștea nivelul de zăpadă din cap.
“E bărbat, trebuie să rabde”. “E femeie, trebuie …”
Ea, cu ochii umezi, l-a sărutat iarăși. El, cu pielea udă și fără experiență, nu a avut nimic împotrivă.
Au mai strâns fulgi o vreme până nu a mai căzut niciunul. Până a început timpul să se dea înapoi.
Mașinile mergeau invers, prețurile se micșorau, păsările zburau cu ciocul în urmă,
trecătorii se salutau cu “La revedere”, colindele în metrou, cântate invers, păreau discursuri naziste.
Frunzele se prindeau înapoi de copaci. Întâi putrede, apoi galbene.
Se făcuse toamnă.
S-au oprit în ziua în care s-au întâlnit sau ar fi vrut să se întâlnească.
În august.
Ningea.
... în versuri ... 