M-a mângâiat cu unghia pe Linia Destinului
Săpând uşor în hăul plinului,
Rupându-mi Ridul Inimii în două,
Uscându-mi Albia Gândirii …
(Tari sunt Malurile Firii
De când privirile nu plouă.)
Brusc, s-a-nfipt cu dinţii
În Muntele Minţii,
Apoi îmi sărută
Aţa Vieţii scurtă.
Copilă nebună,
Am palma pe lună!
M-am prins cu sufletul de mâna ei,
Ea – cea mai rară din femei.
“Promite-mi că mai vii!”
Alunecând printre stafii
Mi-a spus s-aştept.
“- Promiţi?
– Promit. Aştepţi?
– Aştept …”
Prezentul meu e-un teleferic
Ce plimbă cultul ei magnetosferic,
Preface-n aburi urma ei fierbinte
Ce-a împărţit silabe în cuvinte.
Călătorind în visul meu prin spaţii,
M-opresc să-ntreb de ea în staţii;
Planete, stele, galaxii
Au dat din umeri. Ce vrei? Sunt nişte vechi copii.
Întors în patul fără conţinut
Zâmbesc. Trecutul încă n-a trecut!
Poate când moare o stafie
Cerul pe toate le învie!
Aştept …
Mai stai!
Te rog să nu mai pleci!
Chiar dacă vorbele-mi sunt reci
Am inima vulcan,
Prin magmă joacă oasele cancan.
Am înghiţit toţi cactuşii atingerilor tale
Şi fluturi îmi mănâncă din mâncare.
Plămânii – beci cu tobogan
Şi stoc imens de respiraţii la borcan.
Iar porii – plăci tectonice
Cu răbufniri laconice.
În păr fiorul s-a oprit
Şi-îngheaţă ce nu s-a topit.
Ce mi-ai făcut?! Mai bine pleci!
Minciună eşti
Ce s-a fardat cu adevărul!
De ce ne stă în gât şi astăzi mărul?
Suntem doi melci neîncrezuţi,
Din ce în ce tot mai tăcuţi
Ce fără grabă
Alunecă spre-acelaşi vârf de iarbă.
Cum din infinita verde mare
S-alegi, aşa, la întâmplare
Acelaşi fir?!
Nici nu mă mir
Că nu se-ndoaie
Lovit de picăturile de ploaie.
Şi dacă-atunci când te-oi atinge
Neîncrezuţi ne vom respinge
Şi vom cădea retraşi în grabă
La rădăcina firului de iarbă,
Nu am să fug,
Pe spate obosită-am să te urc
Prin ploaia vorbelor ce nu le-am spus,
Voi alerga spre vârful ierbii, sus,
Să te sărut
Mai încrezut!
Mai ţii tu minte cum ne-am întâlnit?
Eu – lacrimă pe-obrazul tău păţit,
Te-am sărutat …
(N-ai să găseşti printre statui un chip de bronz mai speriat)
Mi-ai spus să plec
Şi am plecat …
Ai vrut să cad şi am căzut,
Chiar şi atunci când nici nu mi-ai cerut.
Pe sus, apoi, (te prefăceai sau chiar) m-ai căutat …
(O dată sub picioare să te fi uitat!)
“Lasă-mă!”
Şi te-am lăsat …
“Văzut-ai tu, ziceai, să meargă împreună
O lacrimă la braţ cu o furtună?
Eu pot distruge, nu crea,
Călău înfiorat cu sabia prea grea.
Vrei fiece suflare a palidei năluci
Să te ridice-n ceruri chiar de nu vrei să urci?!
Sunt necioplitul neted alunecând prin vene,
Morarul fără vânt ce gândurile-şi cerne,
Un fulger ce nu poate fi atins …”
Şi te-am cuprins …
Mai ţii tu minte cum ne-am despărţit?
Ai vrut să vin
Şi n-am venit …
Cu glasul ud
Înjuri aiurea norii,
La geamul mut
Te plângi în şoaptă ploii
Dar, e-n zadar.
Ce să-ţi mai spun?
Un cimitir mi-e gura.
Mai am tutun
Şi îl respir cu ura.
Clar, plouă iar.
Atâta ştiu,
Era ceva cu nume.
Voi fi mai viu
Doar în cealaltă lume.
Sfânt, nu mai sânt.
Să nu te pierzi
Tot căutându-mi drumul,
N-ai să mă vezi
În ploi să dau cu pumnul
Când n-o să cânt.
Iar te plângi, iar mă strângi,
Iarăşi taci când nu taci.
Mă-nţelegi, mă dezlegi,
Mă urăşti fără măşti.
Vrei să fugi, mă alungi,
Unde cazi nu sunt azi.
Cer – venin din senin …
Ai păstrat ce-am uitat.
Dar ce contează mâna care
Cândva prin nori făcea cărare
Când astăzi tremură şi tace
Şi ploaia-n cer de cap îşi face.
Ne-am tot visat în doi pe mare
Fugind de lumea care moare,
Dar am ajuns-o noi din urmă.
Nu poţi iubi murind în turmă …
Tu eşti urma mea din străchini,
Cearcănele de sub ochi,
Eşti dulceaţa mea de cătini,
Mă împingi, mă scoţi din gropi.
Asta e, sunt prins în mreje,
Mi-a fost scris să fiu captiv,
De deochiul este lege
Pentr-un rob contemplativ.
Mă visez mergând pe valuri
Spre un răsărit virgin,
Dar m-aştepţi şi-n idealuri;
Fericire-mi eşti şi chin!
Şi de fiecare dată,
Hotărând să te supun,
Iluzoriu te dai toată …
Fericit sunt şi nebun!
Te-aș fi urmat,
Doar știi că pot,
Nu m-ar opri durerea mea de cot
De care te plângeai și tu,
Dar îți trecu.
Nu-mi mai provoci nici o schimbare,
Iar toate-atingerile tale,
Atât de mult stăruitoare,
Sunt o banală mare fără sare,
Fără furtuni și fără de nisip …
Te-aș mai minți, dar nu mai pot să mint!
Cândva
Creșteai în mine ca valurile-n vene,
Ca Duhul Sfânt în răstigniri,
Ca lăcomia deselor trăiri
Ca visul răsfățat de gene …
Nebunie, Tu,
Sfârșită prea târziu
Sau poate prea devreme …
Tu crezi că ploaia ta afectă
Întoarce primăvara mea perfectă?
Speranța ta îmi aburește gerul.
Te rog, trântește ușa, rupe-i și mânerul!
Umilă ești
Cerșind în ochii mei de lup chemare …
Ai fost răspuns,
Acum ești întrebare!
Mi-a reproșat: “Tu n-ai iubit
Nemărginit!
N-ai inimă
Căci n-ai simțit-o niciodată
Minimă!
Și nici nu te-ai rugat să bată
În zâmbete și lacrimi laolaltă.
Tu n-ai înmugurit din fluturi,
Nu te-ai lepădat de scuturi.
Mândrie
E tot ce naști în poezie
Și tot ce pari e numai coajă
Bine tăvălită-n vrajă!
Iar, eu, ha ha, credeam că sunt
Pierdută sigur în absurd.
Le-aveam pe toate aranjate,
Poveste amintită într-o carte.
Oricine îmi putea citi
În calendar când voi zâmbi
Și-apoi să fie
Copii, nepoți, gospodărie …
Eu știu!
Acum eu știu ce-nseamnă soartă,
Aproape vie și aproape moartă
Când dintr-odată o privire
Îți șterge tot din amintire!
Un pas, doi pași, o sărutare …
Știi, iubirea nu te doare!
Apoi un tunet,
Îndoieli, un urlet,
Trecutul răstignit în suflet.
Ah, dulce mă înghimpă pașii
Ce zboară dincolo de aștri!
Și-apoi să fie,
Am pus o altă temelie …
Iar tu rămâi o poezie,
Entuziastul fără fapte
Cu bâlbâieli nereparate …”
Am râs și eu văzând-o clară
Și m-am întors … A câta oară
Se-așează vulturi
Pe rămășițele de fluturi.
De-aş fi iubit
Pân’ la sfârşit
Un chip, un pas, o urmă, un minut
Mult mai tăcut …
Desăvârşit şi simplu,
M-aş încurca în apă,
Mi-aş muta timpul
Să nu mai ştie de unde a-nceput să cadă …
Dar, nu!
Pieziş şi cârn, cu ochii tulburi,
Ţintesc ca taurul
În fluturi
Şi caut aurul
Pe care mi-l închipui
Că stă-n minute, urme, paşi şi chipuri!
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred
Cât întuneric e
Acolo unde nu te văd!
... în versuri ... 