… în versuri …

Să mă descrii, așa, simbolic,
Nu vreau detalii anatomice să scrii,
Un verb la viitor cu ritmul melancolic,
Dansându-mă, așa să mă descrii.

Să-mi desenezi pe buze ochii-ți umezi,
Oglinzile în care-am dispărut,
Când încercai de frunze să mă cureți
Certându-mi toamna din văratecul sărut.

Să-mi pui în loc de umeri marea,
Corăbii putrezească-n părul meu,
Prin valuri, care nu aduc schimbarea,
Plutește-mă acum, plutește-mă mereu.

În loc de sâni un joc de neatinse urme,
Un tresărit în diminețile târzii,
Fiorul care ne-a ascuns de lume,
Iubindu-mă, așa să mă descrii.

Te aștept, iubito, cum așteaptă norul
Să se facă rouă la-nceput de zi,
Cum nu lasă noaptea să adoarmă dorul.
(Când te fură visul nu am ce păzi.)

Pe un drum ce pare că nu-i vezi sfârșitul,
Știu, e cale lungă să faci primul pas.
Cum, având dreptate, s-o faci pe greșitul?
Cum să cânți același cântec fără glas?

“Vino” se preface într-un fel de “du-te”
Și trimite marea valuri peste noi.
Numărând nisipul umbrelor pierdute,
Unu și cu unu nu mai face doi.

Hai, întinde-mi mâna, nu ai ce te teme,
De e marea strâmbă, plajele pustii,
E cărarea noastră plină de poeme.
Te aștept, iubito, te aștept să vii.

Ți-am găsit în sfârșit talpa piciorului.
Era mereu lângă mine,
Un pic în urmă,
Un pic în loc de urmă.
Nu știu de ce, dar o căutam prin ceruri
Sperând că norii sunt urmele tale.
Credeam că o să fie ceva deosebit,
Ceva de care să-mi fie frică.
O talpă ca oricare altă talpă.
Mărimea 37, 5 degete, cel mic puțin strâmb,
Cel mare puțin prea mare,
Mirosind a pământ și a iarbă.
Am rupt un fir, l-am înfipt între gânduri
Și m-am întins într-un loc gol în formă de ce-ar fi putut să fie.
Priveam norii. Era mai mișto dacă miroseam a nori.
Ce să fac eu cu atâta pământ pe mine?

“Așteaptă, vreau să mă gândesc un pic,
Nu mă grăbi, închipuieți că sunt o floare,
O floare care n-are niciun chip
Și ofilește ofilindu-se în zi de sărbătoare.

Nu mă atinge, de fapt, nici nu ai cum,
Nici nu mă vezi dacă mai sunt aproape.
Nu mă chema să mergem pe același drum,
Cărarea mea e dincolo de noapte.

Am mers la braț, mai știi secundele acelea,
Când nu vorbea niciunul dintre noi,
Doar gândul care răscolește pielea
Mai scânteia în ochii noștri goi.

O amăgire care ne condamnă
Să ne purtăm de parcă-am fi fugit
De-un început de vară la sfârșit de toamnă,
Pe care îl doream să nu mai fi murit.

Să nu crezi că-aș putea cândva să mai renunț
La tot ce nu te mai privește
Și, recunosc, ar fi atâta de draguț
Să-mi spui că nimeni nu mă mai iubește.

Adio? Pe curând? Mai stai?
Sau să mai tac un pic, așa, mai teatrală.
Și câte, Doamne, ai putea să ai,
Dacă ai ști cât sunt de unilaterală …”

– Ce faci? Mai ești aici? Sau iarăși ești în altă parte?
– Leg pauzele între noi cu nevăzute ațe.
O pauză sunt eu, o pauză e prea departe …
– Iar ultima te-așteaptă-aici, la mine-n brațe.

“Ce gând nebun! Ce mi se-ntâmplă?
Atât de mult mi l-am dorit!
Și câtă liniște e în sărutul lui pe tâmplă.
Ce dusă sunt!
Ar trebui să iau o pauză de la gândit …”

Erau doar ei pe-o scenă cu cortina trasă:
– Știi, am ceva să-ți spun,
Cu fiecare act mă simt cu tine mai acasă,
Deși toți spectatorii ne doresc ceva mai bun.
E ultimul spectacol împreună,
Te vei întoarce-acolo unde nu-s …”
Atât a reușit să spună
Din câte mai avea de spus.

Și au jucat, așa ca niciodată,
Atât de sincer și curat,
Încât cortina a uitat să cadă,
Dar nimeni n-a aplaudat.
Stăteau șovăitori pe marginea prăpastiei iubirii,
Nu își vorbeau, se mai priveau complici din când în când,
Și au pornit în larg pășind pe aerul neștirii,
S-au sărutat pân’ au ajuns cu inima-n pământ.

Erau doar ei pe-o mare cu cortina trasă:
– Știi, am ceva să-ți spun,
Cu fiecare val mă simt cu tine mai acasă
Și nu e nimeni să ne vrea ceva mai bun.

M-am lăsat purtat de gândul,
Care-ți mângâie piciorul,
Pe sub piele-mi bate vântul,
Setea mi-a umplut ulciorul.

Căutând în aer scuza,
Mâna mea ți-ascunde părul,
Cum ascunde ramul frunza
Și minciuna adevărul.

Câtă liniște în sânge,
S-a oprit să te privească,
Altceva în piept mă strânge,
Ce-ar muri să mai trăiască.

Dar de unde-atâta verde?
Cine-nmugurește scânduri?
Teamă mi-i că te voi pierde,
Teamă mi-i de-atâtea gânduri …

“Să am pardon, eu sunt poștaș,
Cel care leagă satul de oraș,
Am pentru doamna o scrisoare
Legată de această floare.

Era și-o vorbă de la domnul,
Ceva cu vise sau cu somnul.
A vrut să vă trimită și-un sărut,
A insistat, eu nu am vrut.

Cică ați fi adresa lui finală.
N-am înțeles, nu prea am școală.
Îmi pare rău că am uitat,
Vă sărut mâna, am plecat.”

“Sunt o scrisoare vinovată,
Nu am știut să fiu curată,
Îmi plac și ploile și gerul ,
Lăsând în urma mea misterul.

Băteam la uși necunoscute,
Vorbeam de vrute și nevrute,
Trecut, prezent și viitor,
Am fost și teatru și actor.

Și inimă de după zale,
Și băutură din pocale,
Știam să trag de sfori, să mint,
Și clară-am fost, și labirint.

Și rugă către dumnezei,
Și blestemată de atei,
Și insistență nepermisă,
Și prea tăcută, și nescrisă.

Au curs pe mine multe lacrimi
Și zâmbete, timide patimi,
Am fost război și pace-am fost,
Neașteptată, fără rost.

Mă aruncam în disperare
Către femei în depărtare.
Săruturi dulci în palme fine
Ce îmi șopteau: Și eu pe tine …

Dar orice mână de nebun
Mă transforma din dor în scrum.
Prea ruptă, fără de noroc,
Mă adunam din nou la loc.

Am obosit, sunt prea bătrână,
Te rog să nu mă pierzi din mână.
Tu nu mă știi, eu nu te știu,
Citește-mă și lasă-mă să fiu!

PS: Crezi c-am ajuns din întâmplare?
Adresa mea: La tine-n poale.”

E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am,
Iar tu nu-l primești fericită și spui
“Îmi place, iubite, chiar dacă nu-i.”

Și-apoi ne plimbăm într-un parc născocit
În care niciunul din noi n-a venit,
Pe urmele noastre nici fulgii nu cad,
Nici tu nu ești albă, nici eu nu sunt alb.

Noi nu ne-am visat, am uitat să dormim,
Nici nu ne-am dorit, nici nu ne dorim.
Dar ce mai contează de sunt sau exiști
Când eu nu mă mișc, tu nu te miști.

“Îmi place, iubite, mai vreau să nu vii,
Să nu fii al meu, să n-avem copii.”
E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am.

Și dacă-ar fi să nu mai ningă,
Așa cum n-a mai nins demult,
Nici ploile nu se mai schimbă,
Ne vom preface într-un fulg.

Și vom zbura așa haotic,
Căzând pe buze și tăceri,
Topindu-ne apoteotic,
Pân’ astăzi n-o să fie ieri.

Cristalul nostru singuratic
În timp va dispărea, iar noi
Vom aștepta primăvăratic
Să-nmugurim în alte ploi.