E o simplă armonie,
Culori în tâmple, pe hârtie,
Diferă doar cunturul lor,
Impuls de gene bicolor.
Cuvintele sunt aventuri,
Copiii șoaptelor, picturi.
În nemișcarea numai fapte
Stă albul negrului – o carte.
0
De ce ar trebui să nu mă doară
Această zi de primăvară?
Să mă prefac un milostiv,
Umil, docil, cu zâmbetul naiv
Și lăudând prezentul meu furat
Să uit trecutul lor “curat”?
Le-am făcut loc la toți, pe rând
Mutând strămoșii în pământ!
Ne închinăm spre Răsărit
Pupându-i mâna ce ne-a pângărit
Și ne-a sădit în creștet vidul …
Două morminte s-a făcut bunicul!
Tăcerea crucilor de gheață
E-o panglică în piept? Mi-e greață!
Se fac parade, se depun și flori …
E mut razboiul. Fără cuvinte – mori!
Au îngropat securea în grădina noastră,
Cu sânge-o udă ca să ruginească …
Ce proști, Iisuse, ce de proști!
Securea în pământul nostru naște oști!
Ți s-a urcat la cap gândirea
Pe care o-nțelegi abia,
Cum minte mortul nemurirea
Așa te va minți și ea.
Un simț uitat de măreție,
Fior pe care nu-l trăiești
Și ne-ntrerupta ta beție
Te-nvață cum să-mbătrânești!
Ai scris în piatra de pe munte:
“Tre să iubești ca să obții”,
Tot scărpinându-te în frunte
Ai șters-o și ai scris prostii.
Și blestemând la orice poartă
Fărâmele ce le cerșesti,
Ai scris cu unghia pe soartă:
“Respiră să înnebunești …”
Se trezi atât de brusc
Încât visul de sus
Nici nu reuși s-o coboare.
În plus
Îi văzu și fața.
“Cine ești?”
Să-l întrebe-ar fi vrut,
Dar dispăru ca o fantomă
Înăuntrul ei …
Buzele reci
Se făcuseră una.
Seci
Oasele luau forme ciudate …
Își simțea corpul lăsat în urmă, departe;
Se miră,
“Am ochii închiși, prin ai cui mă privesc?”
Din înălțimea urmei își urmărea Înlemnirea,
Din adâncul brumei colora norii cu Amintirea …
Acum dansa în jurul lunii
Scuturând-o de praful lumii,
În altă clipă cuprindea stelele
Încâlcindu-le penele …
Doar ochii îi trădau zâmbetul.
În rest liniște, liniște de vis …
M-a întrebat cât voi trăi
Bătrân ceasornicarul.
Pe frunte varu-mi tresări,
În inimă altarul!
N-am să-i răspund, doar știu să tac
În nopțile senine,
De-ar fi tăcerea un păcat,
Iar șoapta o rușine!
De-ar crește-n urma mea fântâni
Sau moarte curcubee,
Gerunziul cu ochi păgâni
M-ar scrie-n epopee!
Armura mea fără blazon
Din muguri de ocară
Se va târâ fără plocon
Spre capătul de scară!
Și chiar de-aș fi o mică urmă,
O rană-ntr-o cărare,
Mușca-voi tălpile din turmă –
Scuipată sângerare!
Dar ce-i cutremurul acesta
Din mâna mea feroce?
Nu pot să cred că-mi joacă festa
Tăcerea mea din voce!
Îl văd cum se ridică plin,
(Miop împovărat!)
Îmi varsă timpul într-un vin
Scriind pe el “Stricat”!
Te-aș fi urmat,
Doar știi că pot,
Nu m-ar opri durerea mea de cot
De care te plângeai și tu,
Dar îți trecu.
Nu-mi mai provoci nici o schimbare,
Iar toate-atingerile tale,
Atât de mult stăruitoare,
Sunt o banală mare fără sare,
Fără furtuni și fără de nisip …
Te-aș mai minți, dar nu mai pot să mint!
Cândva
Creșteai în mine ca valurile-n vene,
Ca Duhul Sfânt în răstigniri,
Ca lăcomia deselor trăiri
Ca visul răsfățat de gene …
Nebunie, Tu,
Sfârșită prea târziu
Sau poate prea devreme …
Tu crezi că ploaia ta afectă
Întoarce primăvara mea perfectă?
Speranța ta îmi aburește gerul.
Te rog, trântește ușa, rupe-i și mânerul!
Umilă ești
Cerșind în ochii mei de lup chemare …
Ai fost răspuns,
Acum ești întrebare!
Mi-a reproșat: “Tu n-ai iubit
Nemărginit!
N-ai inimă
Căci n-ai simțit-o niciodată
Minimă!
Și nici nu te-ai rugat să bată
În zâmbete și lacrimi laolaltă.
Tu n-ai înmugurit din fluturi,
Nu te-ai lepădat de scuturi.
Mândrie
E tot ce naști în poezie
Și tot ce pari e numai coajă
Bine tăvălită-n vrajă!
Iar, eu, ha ha, credeam că sunt
Pierdută sigur în absurd.
Le-aveam pe toate aranjate,
Poveste amintită într-o carte.
Oricine îmi putea citi
În calendar când voi zâmbi
Și-apoi să fie
Copii, nepoți, gospodărie …
Eu știu!
Acum eu știu ce-nseamnă soartă,
Aproape vie și aproape moartă
Când dintr-odată o privire
Îți șterge tot din amintire!
Un pas, doi pași, o sărutare …
Știi, iubirea nu te doare!
Apoi un tunet,
Îndoieli, un urlet,
Trecutul răstignit în suflet.
Ah, dulce mă înghimpă pașii
Ce zboară dincolo de aștri!
Și-apoi să fie,
Am pus o altă temelie …
Iar tu rămâi o poezie,
Entuziastul fără fapte
Cu bâlbâieli nereparate …”
Am râs și eu văzând-o clară
Și m-am întors … A câta oară
Se-așează vulturi
Pe rămășițele de fluturi.
Îți amâi pe mâine rostul,
Mintea nu-ți găsește prostul,
De-ar cădea din cer friptura
Ți-ai picta cu nouri gura.
Spasmele de competență
Într-un tic de existență
Din sugestie morală
Îți fac febră cerebrală.
Crești în mâneci ca nebunul
Ca să nu mai scapi săpunul,
Steaua ta din depărtare
Ține grebla în picioare.
Nu împingi orice povară
Până nu o tragi pe sfoară,
Neștiind s-aduni tot cerul
Îl împarți corect la zero.
Bați ecoul de perete
Când nu vrea să te repete,
Tremură în colț de gură
Verbele fără făptură.
Totuși, te mai uiți în urmă
Când te depărtezi de turmă
Fredonând speranța mută
Din povestea ta vândută!
De-aş fi iubit
Pân’ la sfârşit
Un chip, un pas, o urmă, un minut
Mult mai tăcut …
Desăvârşit şi simplu,
M-aş încurca în apă,
Mi-aş muta timpul
Să nu mai ştie de unde a-nceput să cadă …
Dar, nu!
Pieziş şi cârn, cu ochii tulburi,
Ţintesc ca taurul
În fluturi
Şi caut aurul
Pe care mi-l închipui
Că stă-n minute, urme, paşi şi chipuri!
Nu ştiu, nu pot, nu vreau, nu cred
Cât întuneric e
Acolo unde nu te văd!
Eu?
Ce-aş putea să-ţi spun,
Sunt chior
De-atâta umezeală-n dor.
Nici să mă laud, nici să gem,
E totul ghem,
Un nod de papură uscată!
Oare-i căldura vinovată
Ce n-am aflat-o niciodată?
Mă ierţi te rog, ştiu, e păcat,
Nu că m-aş face vinovat,
Atâţea fulgi mă lasă mut,
Iubito, nu ţi-am scris demult!
În felul meu nebun
Sunt scurt;
Aşa sunt eu, mai deşternut …
Dar, nu, nu, nu te teme,
În faţă scuze nu-mi aşterne
Să mă impiedic şi să cad
În sărutările din prag.
Nici spatele nu-mi vei vedea
Când vei pleca,
Când voi pleca!
Eu?
Ţi-aş mai spune despre mine,
Dar cine-s eu? Mai ştii tu cine?
Destule-am scuturat năluci
De fulgi.
Când nu-ţi mai scriu
Iubito, fugi!
... în versuri ... 