Sărea prin băltoace încercând
să-mi arate cât de mult i-a fost dor.
Intrase până la zâmbet în ploaie.
O pozam lovind puternic pleoapele, până la lacrimi.
Pentru portretul final a luat cerul din ochi și l-a aruncat în sus.
Îi cădeau pe umeri stelele.
“Dacă aș fi fost lună, aș fi fost nefericită”,
mi-a zis arătându-mi doar partea ei luminată.
După ce am vizitat toate apele pământului, i-am deschis ochii
și-am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva înainte de a se trezi:
“Vreau să fii lună” și am dispărut.
Era dimineață.
0
Am avut o femeie inexistentă,
era ca oricare alta cu ceva în plus,
mergea pe stradă lângă mine,
mă ținea de mână cu ceva în plus,
vorbeam de noi de parcă eram vii
din care nu s-a făcut niciodată vin.
Două pahare uscate pe o masă cu urme de coate cu ceva în plus.
În scrumieră o gumă de mestecat din care ieșea fum, fumul cădea în jos, spre cer.
Mi se făcuse rău, am ridicat capul de pe masă,
de masă se lipise cârciuma, de cârciumă pământul,
de pământ toate cimitirele întorcându-se pe partea cealaltă.
“Nani, nani, puiul cramei!” îmi cânta inexistent
femeia inexistentă cu o voce inexistentă
și mă legăna între sânii ei ca două pietre funerare, pe care am scris un singur vers
cu ceva în plus …
S-au cunoscut întâmplător,
Mersul lui s-a lovit de zborul ei.
Impactul a fost atât de puternic încât
Au rămas îmbrățișați pentru totdeauna.
De-atunci pământu-i plin de cer,
Iar dincolo de cer e numai pământ.
Vei fi și tu o carte din trecutul meu,
O carte cu un scris de lună
Legată-n stele ca un Prometeu,
Ce ziua se destramă, noaptea se-mpreună.
O vor citi și stelele căzând,
În drum spre altfel de lumină,
Și întunericul va întreba flămând:
Ce carte-i asta care nu se mai termină?
Credința va trimite îngeri cititori
Să îi descopere misterul
Și-o vor citi de-un Dumnezeu de ori
Pân’ se va termina și cerul!
Întoamnă-mă, plouă-mă,
Șoptește-mă vânt și du-mă pământ,
Și dacă mai ai destul anotimp,
Cosește-mă iarbă, gândește-mi olimp.
Dar ce mai contează de ne-nțărmurim,
”- Iubito! – Iubitule!”, uite, murim!
Înfrunză-mă-n tine, așa, netrăit,
La capătul toamnei ce n-are sfârșit …
Ce-aș mai dori, iubito, de la tine,
Când îmi oferi o zi în fiecare zi?
Mai lasă-mă să te iubesc fără rușine,
De-aș fi poet, atâtea despre tine-aș poezi!
Te rog, să fii păstorul meu de gânduri,
O stea ce plimbă cerul pe pământ,
Te-aș nemuri de-atâtea ori în rânduri
De-aș fi un scriitor, ce n-are niciun gând.
Popasul meu pe drumul care nu există,
O toamnă care-mi urcă frunzele la nori,
De-aș fi păcat, iar tu o Christă
Te-aș retrăi de-atâtea ori …
Mă prefac, sunt calm și moale
Mai zâmbesc sau doar încerc,
Sunt bolnavul fără boale,
Fac bagaje, dar nu plec.
Mă ascund ca o ocheadă,
Ca o șoaptă în plămâni,
Ca o iarbă în cireadă,
Ca o liniște în sâni.
Sunt, așa, mai mult în ciudă
Nici nu cad și nici nu cresc,
Și nici ploaia nu mă udă,
Și la soare mă răcesc.
Vărs tăcerea în cuvinte
Și cuvintele în păr,
Nu iubesc pe cel ce minte,
Nici pe cel cu adevăr.
Inima o strâng în palme
Pân’ începe a gândi,
N-am nevoie nici de haine.
Piele-n oase mi-aș sădi.
Ce fac eu? Ucid pluraluri
Și mă bucur că exist,
Dau cu valurile-n maluri
Și dispar când nu sunt trist.
Sunt invidiat, știu bine,
Toți doresc a mă vedea
Ca oricare, ca oricine,
Ca un băț în acadea.
Am o carte cu de toate,
Întâmplări care n-au fost,
Care se încep cu “Poate”
Și nu se termină prost.
Ca un hoț care nu fură
Mă strecot printre cărări,
Ochilor care nu jură
Eu le povestesc mirări.
Iar privirile acestea,
Pline ochi, dar fără tu,
Prefăcutu-mi-au povestea
Într-un scrânciob, da și nu …
La semaforul întrebărilor ascunse
Treceam răspuns la roșu infinit,
Când exclamam părerile nespuse,
Rotund, un semn de întrebare m-a oprit:
”Adică, dom’le, cum se face?
Cum poți să treci, așa, ca un erou?
Pe roșul nostru scrie “Pace”
Și “Întrebări fără ecou”.
Am mai văzut nerozi cu gura mare,
Cu pași ușori și umbra cheală,
De n-ai răspuns la următoarea întrebare –
Proces verbal pe plictiseală.
Ia zi, maestre în cuvinte,
Te văd, așa, vioi, dispus,
De ce răspunsul nu-i cuminte
Când întrebarea nu s-a pus?”
“Curată-i amintirea care
Își face singură trecut
Din tot ce încă nu mai doare,
Din tot ce poate n-a durut.
Iar întrebarea-i numai una
Ce scuipă ploi peste scântei,
Hai, spune-mi tu, de ce minciuna
Se teme de minciuna ei?”
De-atuncea semaforu-i verde
Și trec răspunsuri fluierând,
Și nicio întrebare nu se vede
În amintirile din gând.
Să mă descrii, așa, simbolic,
Nu vreau detalii anatomice să scrii,
Un verb la viitor cu ritmul melancolic,
Dansându-mă, așa să mă descrii.
Să-mi desenezi pe buze ochii-ți umezi,
Oglinzile în care-am dispărut,
Când încercai de frunze să mă cureți
Certându-mi toamna din văratecul sărut.
Să-mi pui în loc de umeri marea,
Corăbii putrezească-n părul meu,
Prin valuri, care nu aduc schimbarea,
Plutește-mă acum, plutește-mă mereu.
În loc de sâni un joc de neatinse urme,
Un tresărit în diminețile târzii,
Fiorul care ne-a ascuns de lume,
Iubindu-mă, așa să mă descrii.
Te aștept, iubito, cum așteaptă norul
Să se facă rouă la-nceput de zi,
Cum nu lasă noaptea să adoarmă dorul.
(Când te fură visul nu am ce păzi.)
Pe un drum ce pare că nu-i vezi sfârșitul,
Știu, e cale lungă să faci primul pas.
Cum, având dreptate, s-o faci pe greșitul?
Cum să cânți același cântec fără glas?
“Vino” se preface într-un fel de “du-te”
Și trimite marea valuri peste noi.
Numărând nisipul umbrelor pierdute,
Unu și cu unu nu mai face doi.
Hai, întinde-mi mâna, nu ai ce te teme,
De e marea strâmbă, plajele pustii,
E cărarea noastră plină de poeme.
Te aștept, iubito, te aștept să vii.
... în versuri ... 